Eurasia Press & News
„FMI pleacă a doua oară ca o soţie infidelă de la bărbat. Ei cred că noi o să întindem picioarele…?”
(Preşedintele Vladimir Voronin, 24 iunie 2009)
Acum vreo lună ne întrebam, la această rubrică, în ce monedă se va face „stabilizarea” RM: „euro” sau „rublă”? Evenimentele recente ne-au confirmat presupunerile – Moscova a fost mai rapidă şi a reuşit să facă „o ofertă ce nu poate fi refuzată”. Deocamdată, nimeni nu ştie în ce constă aceasta cu adevărat.
Criza nu a schimbat nimic. Doar mijloacele
Rusia nu şi-a schimbat strategia decât, eventual, tacticile. Ofensiva ei în Est a fost o constantă a politicii externe a Kremlinului, indiferent de regim, iar pe timp de criză economică nu există niciun semn că s-ar opri. Căci oricât de mare ar fi criza în Rusia – şi e mare, dacă Putin aruncă cu stilouri! – tot mai puternic se resimte aceasta în „străinătatea ei apropiată”.
Ceea ce vedem în Est nu e nimic nou, cu precizarea că ofensiva Moscovei nu e singurul element care explică configuraţia politică a acestui spaţiu. Elitele guvernamentale din zonă – lipsite, în realitate, de angajamente morale şi proiecte politice euroatlantice – au început să negocieze şi că cedeze orice. Iar Moscova, din rezerva de 600 de miliarde de dolari, a pus deoparte o sumă din care finanţează, economic şi politic, regimurile amice. RM nu a făcut, prin vizita din 22 iunie a lui Vladimir Voronin în Rusia, decât să întărească şi să expliciteze această tendinţă.
Geopolitica finanţărilor externe
Iată, pentru ilustrare, tabloul datornicilor din spaţiul fostei URSS către Rusia (sume în dolari): Belarus: 2 mlrd. USD promise, oferite 1,5 mlrd.; Kazahstan: 3 miliarde promise; RM: 500 mln. promise; Armenia: 500 mln. oferite; Kîrgîzstan: 2 mlrd. promise. Iată acum relaţia cu Fondul Monetar Internaţional: Ucraina: 16,4 mlrd. promise, 7,3 mlrd. oferite; Belarus: 2,4 mln. promise; 788 mln. oferite; Armenia: 823 mln. cerute; 400 mln. oferite; Georgia: 750 mln. promise; 400 mln. oferite; Kîrgîzstan: 100 mln. promise; 25 mln. oferite; Tadjikistan: 116 mln. promise; 39 mln. oferite. Ce constatăm de aici? Că bătălia pentru acest spaţiu nu are doar conotaţii economice. Incapacitatea de a negocia cu FMI a Chişinăului şi decizia de a cere bani de la Moscova este, înainte de toate, o decizie politică. Banii FMI nu se livrează fără condiţionalităţi economice şi sociale dure, mai ales în perioadă de criză. Banii Moscovei se dau fără condiţii legate de reforme structurale. Nici nu are importanţă, la acest punct, dacă banii ruseşti vor veni cu adevărat şi în ce cantitate. Vizita din Federaţia Rusă a preşedintelui Voronin este continuarea firească a celei din 18 martie. Înţelegerile de atunci şi de acum sunt echivalente, chiar dacă domeniile sunt, aparent, diferite. Banii Moscovei sunt politici, mai degrabă geopoliticii, iar liderii care îi primesc ştiu asta foarte bine. O ştie, de fapt, toată lumea.
Un scenariu cu final anunţat
Reprezentanţii Bruxellesului contemplă, melancolic, gesturile prezidenţiale şi se consolează că, până la urmă, Voronin se va întoarce la ei. Sau, cel puţin, că nu va pleca definitiv în braţele ruseşti. Cum s-a ajuns, totuşi, aici? Ceea ce se petrece în RM nu e decât o nouă filă la un raport despre „limitele extinderii” şi complicata relaţie dintre „UE şi Rusia”, publicat deja de experţii europeni. Un raport ce ar fi trebuit scris cu vreo doi ani în urmă… Astăzi, la Chişinău, situaţia pare demnă de un teatru al absurdului. Persistând naiv în ideea că „revoluţia din capul lui Voronin” va genera, prin reforme, europenizarea RM, unii reprezentanţi occidentali au jucat, sistematic, cartea Voronin (plus câţiva apropiaţi) fără să considere niciodată în mod serios o posibilă alternativă. De aici şi uimirea faţă de o opoziţie pe care o descoperă, în realitate, abia după 5 aprilie şi cu care nu au învăţat încă să comunice. Lipsa de realism a strategiei europene nu are, în principal, cauze umane, ci structurale, respectiv lipsa de interes acută a Bruxellesului faţă de o RM care nu a punctat niciodată decisiv pe relaţia cu UE. Una pesta alta însă, acum îşi dă roadele. Dacă la început Bruxellesul era cel care ar fi trebuit să pună condiţii guvernării de la Chişinău, astăzi, culmea, cel care pune condiţiile unor reprezentanţi europeni pare să fie… Vladimir Voronin. De teamă ca acesta să nu plece „definitiv” (!) în braţele Rusiei, limbajul reprezentanţilor europeni este de tipul „ne exprimăm regretul”, „ar fi bine să”, „e păcat că” etc. Atitudinea s-a reflectat şi la nivel instituţional. Europa a demarat greu, dar, treptat, mai ales la ultimul Consiliu CAGRE din 25 iunie, UE începe să ceară lucruri concrete Chişinăului. Va fi ea convingătoare?
Moscova nu a jucat aşa. Mult mai abilă, a sugerat deja, discret, o alternativă la Vladimir Voronin şi nu o dată priveşte amuzată, probabil, cum numerele unu şi doi din Parlamentul RM se afişează radioşi la reuniunile oficiale, cercetându-se reciproc, suspicioşi şi pe furiş. Rusia e liniştită: oricând, alternativa e la dispoziţie!
Spiritul lui 7 aprilie
Pe plan intern, piaţa politică încearcă să se clarifice. Dincolo de mişcările mai mult sau mai puţin surprinzătoare pe eşichierul politic sau guvernamental de la Chişinău, de departe cel mai important eveniment politic a fost crearea, de către cele trei partide liberale care au intrat în Parlament după scrutinul din 5 aprilie, a ceea ce s-a numit un „front anticomunist de cooperare în campania electorală”. Aparent nespectaculos, gestul arată coerenţă şi este în spiritul a ceea ce Opoziţia anunţase încă înainte de alegerile parlamentare. S-a sugerat şi atunci o relativă formalizare a coaliţiei anticomuniste, dar nu s-a reuşit în acel moment. Iată că acum, într-o nefirească tăcere a presei de la Chişinău, se pune problema semnării unui acord de parteneriat politic „menit să se întrunească săptămânal în cadrul unui Consiliu Politic pentru a decide asupra strategiei şi tacticilor electorale comune”. Premisele sunt bune şi ideea nu trebuie să rămână doar pe hârtie.
Şi situaţia „listei lui Lupu” începe să se limpezească, cel puţin la nivelul poziţionării politice faţă de PCRM. Declaraţiile celui care deschide lista, dar şi ale lui Voronin, arată că „porţile rămân deschise” şi că războiul dintre vechii parteneri nu s-a declanşat şi nici nu pare că va începe. Nu există respingere reciprocă, de aici şi poziţionarea „listei lui Lupu” într-o zonă „centristă” – între Opoziţia liberală şi comunişti. Poziţie riscantă totuşi într-o atmosferă tensionată şi maniheistă, precum cea de la Chişinău. Viziunea „de tip punte” în politica internă a fostului preşedinte al parlamentului se poate reproduce şi la nivelul viziunii de politică externă. „Lista lui Lupu” e europeană – dar cine nu este aşa la Chişinău? – dar comunicativă cu Moscova, respectiv fără asperităţi faţă de vecinul european cel mai semnificativ. Adică ceva de genul – păstrând proporţiile – atitudinii Germaniei la nivelul UE. Şi, ducând speculaţia mai departe, nu e lipsit de interes să sesizăm că pe „lista lui Lupu” se află un fost ambasador al RM la Berlin sau că cel mai activ comentator din Germania al spaţiului RM a vorbit, la apariţia partidului, despre „evoluţii benefice” şi „echipă redutabilă”. Dacă UE, în ansamblu, nu pare interesată de ceea ce se întâmplă la Chişinău, probabil că nu toţi membrii ei gândesc în acelaşi fel.