Tânără şi (tot) neliniştită

Author : Dan Dungaciu | Friday, December 18, 2009
Comments Off

„…organizaţiile românilor ucraineni şi autorităţile României aflate în spatele lor consideră Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei teritorii anexate ilegal de la România” (Serghei Tighipko, prezidenţiabil ucrainean)

Cine trece prin Kiev în această perioadă de campanie electorală prezidenţială va avea surpriza să vadă pe bulevardele principale ale capitalei afişul unui candidat pe care apare un singur slogan: România – vecinul nostru concurent şi periculos. După ce îţi reprimi firescul sentiment patriotic – ce importantă ţară trebuie să fie România dacă unii intră în alegeri doar ca să o combată! – nu poţi să eviţi un moment de perplexitate. De unde, totuşi, această obsesie?

Ucraina pe divan

Nici în alegerile parlamentare din RM, nici în cele prezidenţiale din România nu s-au auzit ideile năstruşnice despre intenţiile Bucureştiului în regiune pe care unii politicieni, experţi sau jurnalişti de la Kiev le colportează inconştient (în campania din România despre Ucraina s-a vorbit, practic, vreo două-trei minute!).

De fiecare dată aproape când vine vorba despre România se aude aceeaşi placă veche care cântă melodia nenorocirilor pe care Bucureştiul le-ar produce în regiune dacă, fireşte, nu ar exista vigilenţa unor politicieni şi reprezentanţi ai societăţii civile din Ucraina. Însuşi ministrul de Externe s-a grăbit să infirme public „intenţiile” Bucureştiului, sugerând, tocmai prin asta, că multă lume le-ar lua în serios…

Ce se întâmplă, de fapt? Cui foloseşte o asemenea isterie publică? Şi cum se poate ajunge ca unul dintre candidaţi să îl acuze pe un altul de „comerţ” cu integritatea Ucrainei, pentru că a promis să ofere minorităţilor dreptul de a se exprima plenar în limba lor?

Cine va fixa direcţia?

Există însă, potenţial, mai multe Ucraine. Iar viitorul preşedinte, care are prerogative însemnate în orientarea politicii externe a tânărului stat, va avea un cuvânt greu de spus în definirea ei. „Ucraina pentru popor”, spune Victor Ianukovici în programul său politic. Comparaţia cu politica lui Kucima din perioada 1994-2004 este inevitabilă. Cine este mai pro-rus dintre ei? Într-o vizită din 2006, Victor Ianukovici spunea la NATO că Ucraina nu este interesată în obţinerea unui Plan de Acţiuni. Chiar dacă nu s-a opus niciodată integrării în UE a Ucrainei, a încercat să joace pragmatic, persiflând aşa-numitul „euro-romantism” al celor din tabăra oranj.

Fostul premier vrea o piaţă comună şi cu UE, şi cu CSI, iar cu Bruxellesul Ucraina ar trebui să semneze Acordul de Liber Schimb. Un element important din programul său este decentralizarea şi sprijinul comunităţilor minoritare – niciun „oranj” nu a declarat asta! – în schimbul susţinerii sale la alegeri. Deocamdată, Partidul Regiunilor a evitat să se alăture unui grup din Parlamentul European, iar în timpul războiului ruso-georgian a susţinut poziţia Moscovei, pe care nu a contrazis-o nici în chestiunea flotei din Crimeea.

Ideea axială a programului Iuliei Timoşenko este integrarea europeană. Dacă alţi candidaţi folosesc argumentul că „UE nu este interesată de Ucraina”, premierul actual vorbeşte despre Europa care trebuie construită „la noi acasă”, pentru ca Ucraina să devină membru al UE. Partidul ei este membru al PPE, iar preşedintele Vilfred Martens i-a trimis un mesaj elogios de încurajare atunci când şi-a anunţat candidatura.

Despre NATO, programul ei nu spune nimic. Relaţiile cu Rusia nu sunt neglijate, premierul reuşind să semneze un acord energetic important cu Putin şi chiar să se amuze în prezenţa acestuia când, în timpul unei conferinţe de presă, Putin a declarat că preşedinţii Ucrainei şi Georgiei ar trebui să se întâlnească mai bine „fără cravate” pentru că acestea s-ar fi scumpit. Timoşenko a râs la aluzia lui Putin, spre oroarea adepţilor de acasă ai lui Iuşcenko în faţa cărora a trebuit să dea socoteală.

Arseniy Yatseniuk era să devină „Obama al Ucrainei”. Ca ministru de Externe, în 2007-2008, promova integrarea euroatlantică a Ucrainei, iar în ianuarie 2008 îşi punea semnătura, alături de preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko, pe scrisoarea către NATO în care se cerea Planul de Acţiuni pentru Ucraina. Ulterior şi-o retrage. În iunie 2009, odată cu venirea experţilor de la Moscova în echipa sa, Yatseniuk schimbă registrul şi devine promotorul unei viziuni izolaţioniste, un soi de „a treia cale” în versiune ucraineană.

Îl laudă pe Putin într-un interviu, deşi spune că nu vrea să fie şi el aşa ceva. Afirmă că, dacă Ucraina nu a fost invitată să adere la UE şi NATO, aceste instituţii nu mai sunt o prioritate. În plus, într-o viziune pur rusească, îşi croieşte programul politic pe un proiect geopolitic care pivotează în jurul Rusiei kieviene – centrul panslavismului, al civilizaţiei ortodoxe şi al Imperiului Rus – şi visează un soi de „Europă mare” care ar cuprinde Ucraina, Belarus, Rusia şi Kazahstan.

Deşi a ajuns undeva pe la 5%, Victor Iuşcenko profită de declinul confuzului Yatseniuk şi, după cum arată sondajele, redevine un competitor cel puţin în vestul Ucrainei. Discursul lui Iuşcenko trece de la centrismul din 2004 la un naţionalism care îl îndeamnă să declare senin că Ucraina a rezolvat problemele minorităţilor (!). Paradoxal, devine mai pro-NATO decât la început şi cere explicit ridicarea vizelor şi aderarea la UE.

Programul lui Iuşcenko din 2010 este mai pro-occidental decât în 2004, dar cine să îl mai creadă? Nu a reuşit mai nimic din ce şi-a propus până acum, deşi a trecut peste patru guverne, dintre care trei oranj. Dincolo însă de scorul în sondaje, este clar că actualul preşedinte nu şi-a spus ultimul cuvânt în surprinzătoarea viaţă politică a Ucrainei şi, având instituţiile de forţă la dispoziţie, mai poate produce surprize.

Pe turnantă vine vijelios Serghei Tighipko, bancherul fost lider regional al comsomolului şi originar din acelaşi oraş cu fostul preşedinte Kucima, cel care l-a şi numit viceprim-ministru pe economie prin 1997. Miza campaniei lui pivotează în jurul pericolului românesc. A ajuns undeva pe la 7,3% şi declară că luptă pentru locul al doilea. Mai ştii?

Obsesiile trebuie să dispară

Indiferent cine va fi preşedinte la Kiev, trei lucruri devin evidente în regiune. Primul, că cele trei state România – Ucraina – R. Moldova nu pot acţiona „la pachet”, aşa cum se declara şi insista odată. Ceea ce putem spera ţine de existenţa unor relaţii bilaterale eficace. Atât. În al doilea rând, geloziile nu îşi au locul. Ucraina trebuie să înţeleagă că nu va fi niciodată pentru R. Moldova ceea ce este România şi niciodată nu va fi privită aşa.

De aceea relaţia Bucureşti-Chişinău trebuie lăsată să-şi continue cursul special, iar Chişinăul şi Kievul pot să construiască parteneriatul pe care l-au declarat la unison. Dar, înainte să rezolve patrulaterul fatidic Giurgiuleşti – Palanca – Novodnestrovsk – proprietăţi. Căci aici va fi testul. În al treilea rând, în ceea ce priveşte relaţia Bucureşti-Kiev, indiferent cine va fi preşedintele Ucrainei, va trebui să priceapă că lucrul cel mai înţelept pe care cele două state îl pot face împreună este un parteneriat strategic. Ar fi al cincilea pe care Bucureştiul l-ar semna, după cel cu SUA, Franţa, Polonia şi Azerbaidjan. Nu va fi, desigur, o căsătorie din dragoste, ci una din interes. Dar, nu o dată, acestea din urmă se dovedesc mai trainice.

Sursa: timpul.md

Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.