Dilemele regionale ale scutului american

Author : Dan Dungaciu | Monday, February 22, 2010
Comments Off

„…partenerii noştri ruşi au fost informaţi în legătură cu faptul că preşedintele american va oferi României posibilitatea de a amplasa elemente ale scutului antirachetă”.
(Ellen Tauscher, subsecretar de stat american pentru controlul armamentului şi securitate internaţională)

Devine astăzi limpede cât de iluzorie a fost tentativa regimului Voronin de a soluţiona bilateral chestiunea transnistreană şi cât de neproductiv s-a dovedit a fi provincialismul geopolitic al acestuia: el se percepea pe sine şi Rusia într-o perspectivă regională, pe când Rusia percepea RM într-o perspectivă globală, adică un dosar printre multe altele care stăteau pe masa de negocieri cu spaţiul euroatlantic. În realitate, fără puterea de negociere conferită de apartenenţa la UE sau NATO, Chişinăul nici măcar nu ajungea cu adevărat la masa negocierilor. Apariţia scutului antirachetă în regiune confirmă indubitabil acest lucru.

În realitate, nu s-a schimbat nimic

Apariţia scutului nu este cauza nesoluţionării conflictului transnistrean, pentru că acesta a rămas îngheţat şi în perioada când România nu era nici în NATO, nici în UE şi nici sub scut. Apariţia scutului nu face decât să releve faptul că Transnistria nu are nicio importanţă în sine, doar una contextuală. Astăzi capătă o nouă „valoare de întrebuinţare”, pentru că situaţia s-a complicat semnificativ. Un lucru sugerat deja după schimbarea politică de la Chişinău. Nu întâmplător, pe 28 ianuarie 2010, Oleg Beleakov, reprezentantul Tiraspolului în Comisia Unificată de Control, declara că: „Nu vedem niciun fel de garanţii de securitate şi de aceea rugăm partea rusă să majoreze contingentul său de menţinere a păcii până la 2400 militari, cifră prevăzută în acordul din 1992”. Moscova trimisese buzduganul…

Frontiere simbolice regionale

După schimbarea de regim de la Chişinău, relaţiile cu Tiraspolul intră în logica „1 plus 1” – formulă acceptată, tacit, de toate părţile. Pe 8 februarie, în cadrul întâlnirii de la Tiraspol dintre vicepremierul moldovean Victor Osipov şi şeful departamentului de externe transnistrean Vladimir Iastrebciak, s-a convenit că aşa-zisele „grupuri de experţi pentru consolidarea încrederii între Chişinău şi Tiraspol” îşi vor relua activitatea până la sfârşitul lunii. La întâlnire urma să participe şi ambasadorul SUA, însă autorităţile de la Tiraspol i-au interzis accesul în regiunea transnistreană. Mişcare semnificativă, deşi nu e prima dată când autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol iau asemenea măsuri. Dar obstrucţia ambasadorului american (la fel ca şi reţinerea grupului de tineri de la Dubăsari) trebuie înţeleasă în logica semnalelor şi a stabilirii „sferelor de influenţă”. După cum s-a remarcat deja, a fost un gest de forţă, prin care să se indice clar unde este graniţa dintre „jurisdicţia” ambasadei SUA şi zona controlată de separatişti. Tiraspolul arată cine este stăpânul acolo, respectiv instituţiile de forţă, care au ultima decizie în pofida unor declaraţii politice (ambasadorul american avea „invitaţie oficială”!). Iar instituţiile de forţă sunt, direct sau indirect, pe statele de plată ale Moscovei.

Şi cu UE, şi cu Moscova

În pofida acestor incidente, Igor Smirnov se arată deschis unei cooperări cu UE. La Tiraspol, acesta se întâlneşte cu ambasadorul ungur şi cu reprezentanţii UE, subiectul fiind posibilitatea includerii în euroregiunea „Nistru” a raioanelor Râbniţa şi Camenca. Igor Smirnov a primit cu interes propunerea: „În general, nu avem nimic împotriva unei asemenea activităţi”. La întâlnire s-a convenit că în luna martie participanţii la euroregiunea „Nistru” vor face vizite de documentare în Ungaria, Ucraina şi Slovacia. După care Smirnov pleacă la Moscova… Acolo este numit „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene” – nimic nou, aici – şi are discuţii cu ministrul de Externe, Lavrov. Moscova a trimis acelaşi mesaj (livrat de viceministrul de Externe rus, Karasin, cu ocazia vizitei în RM din ianuarie), legat de cadrul negocierilor în chestiunea transnistreană: negocieri bilaterale, principiul egalităţilor părţilor în conflict, importanţa menţinerii actualului format al trupelor de pacificare până la rezolvarea politică a conflictului. Ultimul aspect este important, pentru că asta sugerează că Moscova nu mai acceptă nici măcar faimosul „principiu al sincronizării”, forjat de Evgheni Primakov, care sugera că retragerea trupelor ruseşti se sincroniza cu eforturile pentru soluţionarea politică. De data asta, Moscova merge mai departe: trupele nu pleacă decât DUPĂ soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Apogeul vizitei de la Moscova este o conferinţă de presă susţinută la sediul agenţiei Interfax, unde Igor Smirnov anunţă: „Referitor la Iskander, noi am spus mai de demult: acceptăm”, deşi a recunoscut că „Rusia nu a adresat o astfel de solicitare Transnistriei”. „Nu ne-am opune la desfăşurarea forţelor ruseşti cu orice tipuri de armament pentru protecţia transnistrenilor, ruşilor sau ucrainenilor”… Ruşii au declinat, evident, oferta.

În căutarea echilibrului pierdut

Prezenţa scutului antiamerican în România dinamizeză semnificativ regiunea şi presează pentru căutarea unui nou echilibru. Igor Smirnov îşi vede astăzi crescută puterea de negociere, iar cererile de sporire a trupelor ruseşti se vor înteţi. Miza internă ţine şi de alegerile locale din martie şi de cele pentru Sovietul Suprem din decembrie. Un duşman extern de tip „scutul american” este ideal pentru tehniciile de putere ale liderului de la Tiraspol, care îşi va juca în continuare rolul. Dilema Rusiei a fost deja exprimată la Moscova: creşterea influenţei în Transnistria trebuie dozată atent, pentru a nu forţa independenţa regiunii şi a obliga Chişinăul „să-şi abandoneze coada” şi să plece spre spaţiul euroatlantic, unde l-a invitat Hillary Clinton. Că Moscova nu exclude această posibilitate este evident – doar că nu acum şi nu fără negocieri din care Moscova să-şi câştige partea. De aici şi atitudinea bine temperată faţă de Tiraspol, pe care îl va susţine, dar nu îl va recunoaşte.

Dar dacă Rusia va spori contingentul de trupe şi va trimite o escadrilă de elicoptere militare la Tiraspol (prezente până în 1991 pe aerodromul militar de acolo), lucrurile pot intra în altă logică. Despre retragerea trupelor, nu poate fi vorba. UE ţine la menţinerea AIE şi nu vrea nici criză regională, nici schimbări de frontieră, de aici şi tentativa de a discuta cu Tiraspolul. Eforturile Bruxellesului stau însă sub aceeaşi dilemă precum în cazul finanţării societăţii civile de acolo: contribuie la reunificarea RM sau la consolidarea regimului Smirnov? Schimbarea de putere de la Kiev face ca presiunea ucraineană, atâta câtă a fost, pentru o soluţionare a conflictului în interesul Chişinăului să se tempereze. Dar şi aici apare o tensiune, pentru că este de aşteptat să sporească în discursul public de la Kiev ponderea vocilor care vor insista asupra numărului mare de ucraineni din Transnistria (1/3) şi faptul că Kievul nu trebuie să îşi piardă importanţa regională după apariţia scutului american în România. În ceea ce priveşte Bucureştiul, acesta va susţine în continuare linia strategică a Chişinăului care, dincolo de contacte bilaterale, încearcă să devină atractiv pentru malul stâng prin apropiere accelerată de spaţiul european, singura soluţie de prosperitate şi libertate cu care este de acord majoritatea cetăţenilor RM.

Sursa: timpul.md

Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.