Mihai Ghimpu la Bucureşti – declinul sau apogeul AIE?

Author : Dan Dungaciu | Friday, April 30, 2010
Comments Off

„Un judecător al Comisiei de la Veneţia m-a întrebat de ce optez pentru modificarea denumirii limbii în noua Constituţie…”
(Mihai Ghimpu)

Cine dă drumul unui bulgăre de zăpadă din vârful unui munte se poate aştepta ca acesta să devină avalanşă şi să distrugă tot ce îi stă în cale. Cam aşa arată astăzi bulgărele declaraţiilor unor membri ai Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE). Şi la fel cum bulgărele de zăpadă nu mai poate fi oprit de la un punct încolo, nici declaraţiile cu pricina nu vor mai putea fi întoarse dacă vor merge prea departe. Întrebarea e dacă acestei spirale a violenţei i se mai poate pune capăt, căci nu doar situaţia Alianţei se joacă acum, ci chiar a proiectului european al R. Moldova. Cum s-a ajuns aici?

Primele fisuri

Faptul că AIE era un proiect conjunctural, al cărui principal liant era anticomunismul său – şi acesta argumentat diferit! – era evident de la început. Primul semnal a apărut în documentele constitutive unde, în ciuda faptului că integrarea europeană era obiectivul principal, România (stat NATO şi UE) şi Ucraina erau aşezate pe acelaşi plan, la fel şi Federaţia Rusă şi SUA. Să mai spunem că inclusiv integrarea europeană era şi este înţeleasă diferit de componentele Alianţei: dacă unii o văd cu şi prin România, pe alţii chestiunea îi lasă indiferenţi, fără să lipsească însă şi cei care au nostalgia PCRM în această chestiune… Unele dintre primele gesturi ale AIE – semnarea unor documente ce ar fi putut la fel de bine să fie semnate şi de către fosta guvernare – au lăsat melancolici o parte a susţinătorilor Alianţei, dar zestrea morală pe care aceasta o avea a escamotat „defecţiunea”. Ideea de unitate a fost crucială şi a fost singura în numele căreia unele partide componente şi-au cenzurat propriile mesaje. Însă ideea de unitate avea să fie dinamitată nu doar din interior, dar şi de o atitudine cel puţin nerealistă, dacă nu excesivă, a unor instanţe europene, extrem de rigoriste în acest caz.

Când fisura devine breşă

Eşecul alegerii preşedintelui RM a pus acut problema „crizei constituţionale”. Soluţiile au fost două. Pe de-o parte, referendumul constituţional, pe de alta, alegeri anticipate păstrând actuala Constituţie (cu modificarea art. 78). Comisia de la Veneţia a intervenit urgent şi prompt, optând, vehement, pentru a doua soluţie. Liderii AIE, care reuşiseră pentru un moment să mimeze solidaritatea, s-au repliat şi ei pe noile poziţii „europene”, acceptând, fie şi tacit, inevitabilitatea alegerilor anticipate. Decizia Comisiei de la Veneţia a fost de un rigorism legislativ care – tocmai din acest motiv! – sugerează opţiuni politice. Problema este însă alta: în ciuda „indicaţiilor preţioase”, Comisia nu a reuşit decât să genereze alte şi alte probleme. Prima dintre ele este blocarea procesului politic. Şi asta din cauza că cele două tabere au reacţionat prompt, dar cu soluţii incompatibile. Comuniştii aduc în Parlament un proiect de modificare a art. 78 prin schimbarea cuantumului electoral, menţinând formula parlamentară de alegere a preşedintelui, pe când AIE vine cu un proiect ce pivotează în jurul ideii de alegere directă a preşedintelui. Ambele proiecte sunt valabile. Ce urmează acum? Mingea este iarăşi în terenul Comisiei… A doua consecinţă a deciziei Comisiei de la Veneţia este însă şi mai importantă. Şi anume, deschiderea „cutiei Pandorei” a anticipatelor. În faţa acestui spectru, liderii AIE reacţionează egoist, iar fisurile iniţiale devin veritabile breşe prin care se pot întrezări cu ochiul liber diferenţele de opţiune politică şi de valori ale membrilor acesteia. Trăsătura care a dat gloria şi a stârnit admiraţie pentru politicienii din stânga Prutului – respectiv tăria de caracter în a refuza votul de aur – pare azi uitată, iar interesele egoiste de partid primează inestetic.

AIE a greşit – fatal? – atunci când n-a dat garanţii publice pentru participarea în bloc la alegeri. Doar printr-o asemenea măsură AIE ar fi putut supravieţui, iar mesajele contondente şi fatale pentru viitorul Alianţei ar fi putut fi evitate. Faptul că unii lideri de partid au început să facă declaraţii pe cont propriu, ca şi cum s-ar fi aflat singuri în campanie electorală, au făcut ca bulgărele de zăpadă să pornească vertiginos la vale. Declaraţiile de campanie legate de viitorul candidat la preşedinţie în versiunea alegerii directe a acestuia sau recuzarea candidatului „oficial” al AIE au lărgit breşa. Egoismul politic al unor partide, alimentat şi de – deocamdată – iluzorii scoruri electorale, dar şi de sunete de sirenă atât de la Est, cât şi de la Vest, a stârnit spirala violenţei în interiorul Alianţei. Când egoismul învinge solidaritatea, cea mai raţională decizie este egoismul tuturor! Cine nu intră în acest joc, pierde. Din această perspectivă, este şi neserios, şi cinic să pretinzi ca ceilalţi membri ai AIE să îşi ţină gura închisă. De aici decizia perfect logică şi coerentă adoptată de Mihai Ghimpu de a ieşi public cu declaraţii dedicate explicit electoratului său, oricum „uitat”, din raţiuni de unitate a AIE. Mai mult: chiar vizita preşedintelui interimar la Bucureşti trebuie citită (şi) prin această grilă.

Cine poate opri bulgărele?

Preambulul vizitei preşedintelui interimar la Bucureşti l-a constituit disputa de la Chişinău legată de participarea trupelor RM la parada de la 9 mai din Piaţa Roşie. Indiferent cum o evaluăm, ea a fost perfect previzibilă şi o consecinţă firească a lipsei de decizie la nivelul AIE de a candida ca bloc electoral. Este cert că intervenţia lui Mihai Ghimpu a vizat un tronson de electorat şi că a adus puncte politice pentru PL. Aşa cum la fel de evident este că intervenţia ulterioară a liderului PLDM nu a avut în niciun caz capacitatea de a clarifica lucrurile, iar o parte a electorului său potenţial, cel care se suprapune cu cel potenţial al PL – diferenţa dintre aceste două electorate vine exclusiv din modul de raportare la persoana lui Mihai Ghimpu şi a lui Vlad Filat – s-a simţit abandonat şi iritat. În niciun caz convins de intervenţia premierului, şi asta dintr-un motiv simplu: RM nu e Polonia. A invoca reconciliere pe modelul polonez e deplasat, cel puţin, pentru că despre „Katyn-ul basarabean” – exterminarea prin deportare, înfometare, împuşcare a elitei basarabene după ocupaţia sovietică – nu s-a spus o vorbuliţă la Moscova. Ceea ce nu e cazul cu Katyn-ul polonez, unde procesul de reconciliere a început, chiar dacă nu în forma dorită, de adepţii lui Lech Kaczyinski. A pune problema participării soldaţilor RM în Piaţa Roşie, fără să fii membru NATO sau UE, cu trupe ruseşti în propria ogradă şi fără nicio vorbă de regret din partea lui Putin-Medvedev pentru ce le-a făcut URSS românilor-moldoveni e un gest unic, incomparabil la nivel european.

În acest context a venit Mihai Ghimpu la Bucureşti şi a făcut din valorile sale anticomuniste şi relaţia sa specială cu România axul principal al vizitei. Acordurile concrete semnate între Bucureşti şi Chişinău sunt parte a acestui pachet, iar mesajul principal al vizitei lui Mihai Ghimpu este că relaţia cu România trebuie să se bazeze pe valori, nu doar pe „pragmatism”. Miza este acum reacţia de la Chişinău a celorlalţi membri ai AIE. Vizita preşedintelui Mihai Ghimpu poate deveni, deopotrivă, apogeul sau declinul Alianţei.

Sursa: timpul.md

Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.