„Trăiască poporul moldovenesc! Ura!”

Author : Dan Dungaciu | Friday, May 7, 2010
Comments Off

„Lupta pentru înfrângerea naţionalismului în mişcarea comunistă este cea mai importantă sarcină a marxism-leninismului”. (Marea Enciclopedie Sovietică)

Despre sărbătorirea zilei de 1 mai la Chişinău de către PCRM s-a scris în diverse feluri. Unii au exultat evenimentul, exagerând numărul celor prezenţi, alţii au criticat discursurile liderilor din piaţă, acuzându-le de demagogie; o serie de comentatori s-au plâns de nostalgia sovietică a populaţiei, încă prezentă, alţii s-au arătat iritaţi de excesul de atenţie mediatică acordată evenimentului. Nu puţine voci, în perspectivă electorală, au fost îngrijorate de amploarea manifestaţiei, pe când altele s-au arătat indiferente. Toate aceste abordări au un sâmbure de adevăr. Dar niciuna nu pune, parcă, punctul pe „i”. Căci elementul cel mai important din timpul manifestaţiei de 1 mai – Ziua Internaţională (!) a Muncii – a fost absenţa completă a oricărui portret al fondatorilor comunişti: Lenin, Marx sau Engels. Iar pe tricourile roşii abundent prezente în Piaţă se putea citi nu „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, ci… „Votez Moldova!”.

O dilemă veche de pe vremea „Manifestului Comunist”

Înainte de a intra în semnificaţiile sale specifice, să remarcăm că manifestaţia din Piaţa Marii Adunări Naţionale pune o problemă de principiu, extrem de complexă şi nu uşor de soluţionat: relaţia dintre comunism şi naţionalism. Ştim, de pildă, că deosebirile dintre cele două perspective, cele două Weltauschauung-uri, ar trebui să fie, teoretic cel puţin, ireconciliabile. Iată un diagnostic clasic: „…un comunist nu poate fi naţionalist, pentru că bazele teoretice esenţiale ale acestor două răspunsuri la problema modernităţii se contrazic una pe alta. Ori cultura este cea care determină conştiinţa (după cum cred naţionaliştii), ori economia este cea care o domină (conform perspectivei marxiste)”.

Ca de fiecare dată, însă, realitatea e mai complexă şi mai imaginativă. Nu numai că Marx şi Engels s-au înşelat glorios cu al lor: „comuniştii nu au patrie” din celebrul „Manifest Comunist”, ci s-a ajuns, ulterior, ca acidul naţionalist să dizolve, încet, dar sigur, magma uniformă a internaţionalismului (proletar). Exemplul cel mai limpede este cel al URSS-ului, care s-a destrămat în „proiecte naţionale”, unele asumate coerent şi firesc, altele – veritabile invenţii sovietice care încearcă astăzi să îşi confecţioneze genealogii credibile şi să îşi uite „minciuna fondatoare”. RM – în versiunea moldovenistă – face parte din ultima categorie.

„Clasa proletară” devine „popor moldovenesc”

Nu e cazul să reluăm aici metamorfoza inventării proiectului „limbii şi naţiunii moldoveneşti” de către reţelele kominterniste, doar să îi remarcăm paradoxul. Iniţial, prin punerea lui în opoziţie clară cu „limba şi naţiunea română”, proiectul a fost unul vădit antinaţional. Treptat, însă, eşecul comunismului sovietic îl transformă într-un bizar „proiect naţional”, doar că, de data asta, limba şi naţiunea române sunt înlocuite cu invenţiile sovietice „limba şi naţiunea moldovenească”. Persiflat în anii ’90, proiectul devine, cu intermitenţe, oficial din 1994, apogeul său fiind „regimul Voronin”. Încă din 2001, programul PCRM cuprindea (şi) o linie moldovenistă evidentă, chiar dacă aproape îngropată în discursul internaţionalist-sovietic de tip „uniunea Rusia-Belarus”. Ulterior, în tăcerea – uneori, deloc inocentă! – a celor care comentau realităţile din RM, componenta „naţională/naţionalistă” moldovenistă capătă contur tot mai evident. După un moment de derută, în urma schimbărilor electorale survenite odată cu evenimentele din 7 aprilie, PCRM se repliază ideologic, dar nu în numele simbolisticii de tip nostalgic, sovietic-internaţionalist, cât în numele altora, care pivotează în jurul unui element clar: „Moldova”. Manifestaţia de 1 mai a fost apogeul acestei metamorfoze.

„Acţiune socială” e… „moldovenească”!

Nu veţi auzi niciunde la o manifestare de 1 mai vreun lider începându-şi discursul cu „Trăiască poporul german!” sau „italian”, sau „francez”, sau oricare altul. Referinţele sunt, eventual, la: „poporul muncitoresc” sau „clasa proletară”. Ei bine, în Chişinău, cu ocazia zilei de 1 mai, lucrurile au stat altfel. Liderul comunist Dodon şi-a început discursul pe scenă cu: „Trăiască poporul moldovenesc! Ura!”. Iar secretarul executiv al PCRM – parte a garniturii tinere, reformate şi capabilă de alianţe surprinzătoare – declara că „Partidul Comuniştilor, alături de toţi care (!) le pasă de soarta ţării lor, sărbătoresc de 1 mai Ziua Muncii”. Idee cel puţin ieşită din context: de 1 mai ar trebui să îţi pese, în primul rând, de „clasa muncitoare”, nu atât de „soarta propriei ţări” – pentru cea din urmă existând zilele naţionale deja consacrate. Mai mult, însuşi Mark Tkaciuk, internaţionalist prin extracţie şi formaţie, îşi asumă conştient şi lucid contradicţiile – spre deosebire, probabil, de alţii, care nu le sesizează neapărat – şi devine herald al moldovenismului, intrând în Piaţa Marii Adunări Naţionale fluturând un drapel roşu şi scandând, cu niţel accent rusesc, „Moldova, Moldova, Moldova”.

Ultima fază – bătălia identitară?

Multe dintre scenele din Piaţă ar putea stârni zâmbete ironice, cel puţin prin contradicţiile evidente sau grotescul unor puneri în scenă. Dar chestiunea este mai serioasă de atât. Lipsa referinţelor la trecutul sovietic spune multe, la fel şi tricourile sau pancartele roşii cu „Blocul Moldova”, „Eu votez Moldova” sau „Solidaritate Moldova”. Faptul că „Votează Moldova” va deveni, cel mai probabil, sloganul de campanie al PCRM nu face decât să confirme că reperul axiologic al viitorului proiect politic al partidului va fi cel… „moldovenist”. Că referinţele sovieto-nostalgice nu lipsesc este evident. De 1 mai s-a vorbit şi limba rusă în Piaţă, au existat şi garoafe roşii, şi bătrânei care se emoţionau în limba lui Lenin. Dar atât. Mai mult nu li s-a oferit, şi nici nu era nevoie. Ei sunt oricum electorat captiv al comuniştilor şi pentru ei prezenţa lui Voronin în Piaţă este o garanţie suficientă. Acesta este rolul strategic pe care fostul preşedinte îl mai are de jucat. Să se asigure că balansul pe care „Acţiunea socială” îl face spre „naţionalismul moldovenesc” nu va aliena electoratul „minorităţii imperiale ruseşti” prezent în marile oraşe.

Sarcina lui Voronin este deci dublă: pe de-o parte, ţine captiv acest electorat – care, oricum, nu are unde merge – pe de altă, insuflă duh „naţional” moldovenesc suporterilor săi, încă numeroşi. Captarea electoratului mai tânăr şi mai educat, vorbitor de rusă şi de „moldovenească”, este acum sarcina tandemului Dodon-Muntean (tânărul Petrenko este destinat mai degrabă exportului, adică războiului cu „pericolul românesc” pe la Consiliul Europei sau la alte instanţe europene). În spate stă fostul consilier politic al lui Voronin, care îşi joacă amuzat, dar serios, rolul, perpetuând, conştient sau nu, condiţia sociologică pe care RM a avut-o de la „naşterea” ei: cea de experiment…

Un faimos filosof şi jurist german scria că politica este arta de a-ţi identifica just „amicii” şi „inamicii”. Prin manifestarea de 1 mai, PCRM a arătat limpede care sunt aceştia şi spre ce se îndreaptă ca proiect politic (va fi interesant de urmărit ce vor face în ziua de 9 mai, când s-au anunţat manifestări similare). Este însă rândul AIE să reacţioneze la această veritabilă provocare. Pentru că nimeni, niciunde şi niciodată, nu va alege copia, dacă are la îndemână originalul.

Sursa: timpul.md

Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.