CONCEPTE GEOPOLITICE PRIVIND EURASIA REFLECTATE ÎN RELAŢIILE RUSIEI CU PUTERILE OCCIDENTALE.

Author : Admin | Friday, July 26, 2013
Posted in category Eurasia, Special Analysis
Comments Off

Introducere

Politica externă a Federaţiei Ruse a fost întotdeauna structurată pe cinci mari linii directoare de acţiune, dintre care două, de altfel şi cele mai vizibile în ultimii douăzeci de ani, vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Celelalte trei direcţii au ca ţintă Asia de Est/Orientul Îndepărtat, în principal China, Orientul Apropiat şi fostele state ex-sovietice, respectiv Vecinătatea Apropiată.

Pornind de la noile realităţi geopolitice, politica externă a Rusiei a cunoscut, în ultimii ani, o serie de modificări fundamentale, folosind ca instrumente redutabile, pe lângă armamentul performant de care dispune, două atuuri strategice: petrolul şi gazele naturale, la care se adaugă două principii de acţiune: multilateral[1]  şi unilateral[2].

Din perspectiva relaţiei speciale a Rusiei cu Germania, căreia îi furnizează circa 70% din necesarul energetic, protecţiei pe care Kremlinul o acordă Iranului, dar şi a dialogului reluat cu Japonia, politica externă actuală a lui Vladimir Putin se construieşte pe valori geopolitice, nu ideologice.

Se observă că ideologia interesului naţional, care trebuie să fie realizat, indiferent de relaţia cu partenerul sau rivalul, revine în forţă şi în actualul mandat al lui Vladimir Putin, care aduce cu sine un nou proiect geopolitic al Rusiei, ce se înscrie în logica eurasianismului lui Aleksandr Dughin[3], principalul avocat al expansionismului rus post-sovietic.

 

1. Eurasianismul lui Aleksandr Dughin şi geopolitica rusă

Pentru Dughin, centrul lumii este EURASIA, zona pe care o defineşte, ca şi Zbigniew Brzezinski[4], ca fiind formată din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu. Şi dacă Eurasia este centrul lumii, în concepţia lui Dughin, Rusia trebuie sa fie centrul Eurasiei, în fapt Heartland[5]. „Rusia nu e nici Orient, nici Occident, ea este ceva intermediar, independent şi deosebit”[6], spune Dughin.

Toate marile puteri au ţintit să domine Eurasia, fără altă concurenţă, SUA constituind exemplul cel mai recent. Rusia, prin poziţie geografică, expertiză în zonă şi resurse naturale, ca „putere continentală”, este cea mai îndreptăţită să participe la acestă competiţie. “Numai o integrare continentală a Eurasiei, cu Rusia în centrul ei, poate garanta tuturor popoarelor şi statelor o securitate autentică şi suveranitatea”, notează Dughin.

El susţine că “noul imperiu” trebuie să fie “unul eurasiatic, pentru a domina acest spaţiu vast, ca ulterior să domine lumea întreagă”, convins fiind că viitorul va menţine o “bipolaritate” mondială, determinată de competiţia dintre “statele continentale” şi “statele maritime”[7].

Dughin abordează noua conjunctură a lumii de după căderea Cortinei de Fier printr-un stil de gândire geopolitică asimilat geopoliticii sinergiilor[8], îmbrăţişând ideea conform căreia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic: talasocraţie versus telurocraţie.

În principiu, şcoala de gândire geopolitică rusă a “expansionismului” se bazează pe teoriile tradiţionale ale lui Mackinder şi Haushofer[9], în care există, pe de-o parte, state „eurasiatice”, iar pe cealaltă, statele “atlantice”, dar şi pe susţinerea populară generată de un anume tip de cultură nostalgic tributară măreţiei imperiului de la Răsărit.

Pe plan intern, Dughin propune ca, în jurul ortodoxismului, prin reforme, Rusia să creeze un stat multi-etnic şi multi-religios. Pe plan extern, propune crearea a trei proiecte speciale: pan-european (în alianţă cu Germania), pan-arab (cu Iranul) şi pan-asiatic (cu Japonia).

În final, Dughin vede Rusia drept un “imperiu” care va domina câteva alte imperii: Imperiul european, organizat în jurul Germaniei şi a “Mitteleuropa”; Imperiul pacific, constituit în jurul Japoniei; Imperiul Asiei Centrale, organizat în jurul Iranului.

 

2. Abordări occidentale privind conceptul eurasiatic

Dezvoltând scenariile geopolitice elaborate de Mackinder, Nicolas Spykman, în „America’s Strategy in World Politics”, lansează ideea că masa continentală euroasiatică şi coastele nordice ale Africii şi Australiei formează trei zone concentrice: Heartland-ul continentului asiatic, în nord; zona-tampon care-l incorporează şi zonele marginale şi continentele africane şi australiene. În jurul acestei mase continentale, din Anglia şi până în Japonia, între continentul din nord şi cele două din sud, trece Marea Cale Maritimă a lumii. Fâşia ce se întinde de la limita vestică a Eurasiei pâna la cea estică a fost denumită de Spykman „Rimland”, noua formulă introdusă fiind: „Cine stăpâneşte Rimland-ul, domină în Eurasia, iar cine stăpâneşte Eurasia controlează soarta lumii”[10]. În concepţia sa, balanţa puterii înseamnă: un echilibru între marile puteri navale şi continentale; un echilibru între diferiţi poli regionali de putere din Europa şi Asia şi între cele două continente, în general; un echilibru între politica de forţă de intervenţie militară şi o politică a compromisului diplomatic, un echilibru global între cele două super-puteri: S.U.A. şi Rusia.

Şcoala geopolitică germană, reprezentată de generalul Karl Haushofer[11] a lansat teoria, însă, conform căreia Germania trebuie să nu fie inamic, ci aliat al Rusiei, alături de care să realizeze blocul Europa Centrală – Eurasia. Alianţa Germaniei cu Rusia devine astfel nucleul unui bloc transcontinental.

Reunificarea Germaniei şi prăbuşirea Uniunii Sovietice după căderea Cortinei de Fier au dus, însă, la apariţia unei crize a echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale, determinând schimbări de atitudine faţă de Rusia. În ciuda unei contraofensive ruseşti pe direcţii strategice importante, ea n-a convins marile puteri occidentale că poate încăpea în „Căminul comun european” avansat de Zbigniew Brzezinski.

În context, conceptul Eurasia a căpătat tot mai multe valenţe specifice viziunii EU-Rusia.

Analiştii ruşi consideră că apariţia formelor instituţionalizate de scoatere a Federaţiei Ruse din Europa a reprezentat o mare greşală din punct de vedere geopolitic, deoarece acest stat a ocupat din cele mai vechi timpuri „zona pivot”. Stăpânirea „zonei pivot” n-a însemnat, în opinia acestora, că Rusia a dominat lumea, ci că „înainte de toate, a făcut-o pentru propria securitate, îndeplinind, totodată, în mod intuitiv, rolul predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct de vedere geopolitic”[12].

Extinderea NATO şi UE spre Est au fost scenarii geopolitice unanim acceptate de statele din spaţiul exterior fostului imperiu sovietic, transpuse ulterior în practica realizării noii arhitecturi securitar-economice a continentului european. Din punct de vedere al realităţilor geopolitice prezente, însă, această extindere nu pare să fi oferit Europei soluţia optimă.

Schimbările care s-au produs în Europa impun regândirea arhitecturii continentului[13].

În situaţia actuală, Europa tinde să-şi modifice atitudinea faţă de concepte precum „naţiune” şi „provincie”, spre o metamorfozare, în acelaşi timp, în Meta-Naţiune şi Provincie, pentru a deveni, în final, „o unitate cu poli-identitate”, punând modelul regionalismului la baza viitorului scenariu geopolitic pe care-l va adopta, menit să umple vidul de securitate apărut în spaţiul central, est şi sud-est european.

 a

Conceptul Heartland în programele UE

    Sursa: http://temi.repubblica.it/limes-heartland/eu-programs/905

 

3. Eurasianismul rus reflectat în relaţiile Rusiei cu Occidentul

 

3.1. Rusia-UE

Interesele Rusiei în apropierea preconizată faţă de Uniunea Europeană, prin aşa-numita Westpolitik, evidenţiază faptul că Rusia doreşte:

-          afirmarea unei identităţi europene;

-          dezvoltarea economică, principal obiectiv al deschiderii spre occidentul european;

-          dezvoltarea unei colaborari strategice cu SUA, păstrând contacte puternice cu China, India şi Brazilia;

-          concentrarea eforturilor de colaborare strategică cu unele state europene, în special Germania.

Rusia şi UE sunt cei mai buni parteneri comerciali (75% din investiţiile străine în Rusia provin din UE), iar în contextul crizei mondiale, Rusia a avansat UE „o ofertă de nerefuzat”: împrumuturi financiare directe.

În acelaşi timp, însă, Rusia încearcă să-şi păstreze influenţa politică şi economică în fostele state comuniste, astazi membre UE, prin investiţii strategice, proiecte bilaterale independente sau diferenţierea preţurilor de vânzare a energiei, ocolind reglementările europene. Totodată, Kremlinul consideră că spaţiul lingvistic rusesc, care cuprinde toate statele ex-sovietice dar şi o parte semnificativă a Europei de Est, trebuie privit ca o „extindere culturală” a Rusiei.

În plus, dorinţa Kremlinului de a participa, alături de alte state est-europene, la proiectul „Parteneriatul Estic” face ca, în viitor, nici o decizie a Bruxelles-ului în privinţa acestui proiect să nu poată fi luată fără consultări cu Moscova.

În prezent, absenţa unei strategii comune realiste a UE faţă de Federaţia Rusă poate genera o serie de consecinţe negative:

ü  va permite Moscovei să dezbine UE prin conferirea unui caracter bilateral şi naţional relaţiilor cu statele membre, prin oferirea de stimulente diplomatice şi economice unora dintre acestea sau exercitarea unor presiuni asupra altora.

ü  se vor intensifica disputele din cadrul UE referitoare la abordarea individuală a relaţiilor unor state europene în Federaţia Rusă. Această situaţie va submina stabilitatea unei poziţii comune în privinţa politicilor externe şi de securitate, precum dislocările de trupe NATO şi rolul SUA;

ü  vor fi restricţionate extinderea UE şi NATO catre restul Europei, ca rezultat al unei abordari favorabile Moscovei. Acest lucru ar putea dezechilibra perspectivele reformiste ale statelor aspirante din estul Europei şi regiunii Mării Negre, incluzând Ucraina şi Georgia;

ü  disensiunile interne din cadrul UE şi lipsa de acţiune faţă de Moscova vor afecta relaţiile cu SUA şi vor crea obstacole în calea stabilirii unei stategii comune occidentale.

 

Dimensiunea energetică în relaţia Rusia-UE

Nu putem vorbi de Federaţia Rusă sau de proiectele sale fără a menţiona aspectul energetic. În viziunea preşedintelui rus, atât Uniunea Europeană, cât şi Rusia trebuie să colaboreze pentru integrarea Eurasiatica şi pentru o mai puternică interconectare, cu accentuarea tot mai pregnantă a conceptului EURussia.

Nu vedem nici o problemă între combinarea integrării Eurasiei şi dezvoltarea relaţiilor noastre cu Uniunea Europeana”, consideră Putin.

În context, Gazpromul ar fi cel mai avantajat actor, deoarece ar putea să îşi extindă aria de acţiune şi monopolul, ceea ce ar pune presiune pe investitorii europeni. În cadrul unei asemenea scenariu, nu am mai putea discuta de o competiţie vizând gazul în zona Asiei Centrale, deoarece această regiune va fi majoritar influeţată de Rusia.

Deşi Putin susţine că Rusia este interesată, ca şi Germania şi Franţa, de o „Uniune Europeană puternică”, ceea ce-şi doreşte de fapt este o Europă dependentă, iar energia este miza strategică de creare a dependenţei UE de Kremlin.

Pentru a reduce rolul Ucrainei, pe fondul disputelor dintre Moscova şi Kiev, Vladmir Putin a demarat proiectul gazoductulului North Stream, care va transporta gaze naturale direct în Germania, pe sub Marea Baltică. Conducta cu o lungime totala de 1224 de kilometri, porneşte din Vyborg, în nord-vestul Rusiei şi merge la Sassnitz, în nord-estul Germaniei şi urmează să livreze până la 55 de miliarde de metri cubi de gaz pe an până în 2013.

Pe lângă gazoductul North Stream, Rusia are în vedere proiectul South Stream, o conductă care va porni din sudul Rusiei către Bulgaria, pe sub Marea Neagră, de unde o ramificaţie va merge spre Serbia, Croatia, Ungaria, Slovenia, Austria şi nordul Italiei, iar alta, prin Grecia, în sudul Italiei. Sistemul va livra Europei centrale şi de sud circa 63 de miliarde de metri cubi de gaz natural şi urmează să devină operaţional până în 2015.

În viziunea lui Putin, proiectele North Stream şi South Stream vor asigura Europei un sistem de aprovizionare cu gaze naturale flexibil şi solid, independent faţă de orice crize politice. Mergând, însă, pe principiul divide et impera, Rusia a încearcat mereu să-şi asigure monopolul eludând normele europene în domeniul energetic şi subminând de-a lungul timpului deja defunctul proiect rival european Nabucco.

b

Proiectele energetice ruse şi europene

Sursa: Internet

 

Eşecul Nabucco s-a datorat, pe de-o parte, manevrelor economice ale Rusiei[14], care a mizat pe slăbiciunile adversarului, şi pe de alta, diferenţelor de viziune ale statele UE, jocului pe cont propriu al Germaniei în raport cu Rusia şi deficitului de implicare al SUA.

Decizia Azerbaidjanului de a alege proiectul gazoductului Trans Adriatic Pipeline – TAP (Grecia, Albania, Italia) pentru a-şi transporta gazul natural spre Europa, în detrimentul Nabucco West (Bulgaria, România, Ungaria, Austria), demonstrează că Rusia îşi menţine rolul de jucător principal în zona Caspică, UE a fost incapabilă să-şi promoveze interesele, SUA şi-au diminuat implicarea în regiune, iar democraţiile „de faţadă” din zona Azerbaidjan, Kazahstan, Georgia rămân mai degrabă apropiate Kremlinului decât Occidentului.

Pe termen scurt şi mediu, pentru ţări ca Bulgaria şi Ungaria consecinţa va fi continuarea dependenţei majore a acestora de gazele ruseşti. În schimb, România mizează pe proiecte alternative, care să-i confere independenţa energetică de Rusia, precum exploatarea gazelor de şist şi a rezervelor din Marea Neagră.

 

3.2. Rusia versus NATO şi SUA

Invocând principiile „respectării suveranităţii naţionale a statelor” şi “protejării dreptului internaţional”, oficialii ruşi folosesc asiduu mecanismele ONU pentru a submina prezenţa militară a SUA în zona „vecinătăţii apropiate” şi a misiunilor NATO în zonele de risc, dar şi pentru a fisura din interior blocul franco-german din NATO, care înclină să se elibereze de sub tutela americană.

Putin nu oferă semnale clare că Rusia va renunţa la doctrina „nici un pas NATO vecinătatea imediată” (Ucraina, Georgia sau R. Moldova), iar instalarea scutului antirachetă în Europa Centrală şi refuzul SUA de a garanta că elementele sistemului american de apărare cu rachete nu sunt îndreptate împotriva Rusiei pereclitează balanţa de putere în zonă, inducând Moscovei senzaţia de „încercuire” şi determinând-o să implementeze măsuri de contracarare.

În elaborarea politicii sale faţă de Europa, SUA este îngrijorată de creşterea influenţei ruse pe bătrânul continent, dat fiind rolul major al Rusiei în furnizarea de gaz natural ţărilor europene. Moscova contează tot mai mult pe un grup de state prietene în Europa, având Germania în frunte.

În contrapartidă, SUA se bazează pe grupul statelor cu viziune atlantistă, oponente proiectului EURussia (ex: Marea Britanie, statele baltice, Polonia, România).

c

EURussia

Sursa: http://temi.repubblica.it/limes-heartland/obamas-nightmare-eurussia/817

 

3.3. Uniunea Eurasiatică

În logica eurasianismului, Rusia, ca „putere continentală”, are misiunea de a unifica marile spaţii din Eurasia, „de la Lisabona la Vladivostok”.

Bazat pe aceasta, Vladimir Putin a lansat ideea înfiinţării Uniunii Eurasiatice[15], de la Atlantic la Pacific, cu scopul ralierii spaţiului ex-sovietic la principiile şi valorile europene şi întăririi poziţiilor şi oportunităţilor Federaţiei Ruse pe direcţia economică a Noii Asii. Putin nu propune renaşterea URSS şi nici restabilirea dominaţiei în spaţiul CSI, ci lansarea unui proces de extindere a proiectului integrării europene pe cuprinsul întregului bloc eurasiatic, care ar transforma Rusia într-un jucător global. Limitarea politicii ruse la spaţiul ex-sovietic ar menţine acest stat la nivelul unei puteri regionale, în timp ce Kremlinul doreşte să se alăturea jucătorilor globali (Uniunea Europeană, China), prin intermediul aşa-numitului „proiect eurasiatic”.

 

d

Uniunea Eurasiatică

Sursa: Internet

 

Spaţiul economic comun eurasiatic preia multe din procedeele, conceptele şi mecanismele UE, cu reforme în stilul european, cu subvenţii pentru agricultură şi gestionarea monopolurilor. Cu alte cuvinte, clonează în mare arhitectura Uniunii Europene, cu accent pe latura economică. Democraţia, drepturile omului, statul de drept nu comportă o importanţă prea mare în acest tip de construcţie.

Iniţial, ideea lui Putin privind înfiinţarea Uniunii Eurasiatice a fost primită cu scepticism. Rusia a mai lansat proiecte unioniste, care, în timp, nu s-au concretizat. Actualul proiect, însă, are potenţial, iar Uniunea Eurasiatică este capabilă să transforme regiunea într-un jucător economic puternic pe scena internaţională.

În cazul în care lucrurile vor urma această logică, cei mai mari critici ai politicii externe a administraţiei Putin ar putea deveni promotorii ideii eurasianismului, care privesc versiunea putinistă drept o „profanare a ideii eurasianiste”. Pentru aceştia, eurasianismul presupune transformarea Rusiei într-o alternativă civilizaţiei occidentale şi o evoluţie spre o lume multipolară, nicidecum integrarea Rusiei în spaţiul occidental şi unipolarizarea globală.

Uniunea Eurasiatică poate fi considerată o reacţie a Moscovei faţă de Uniunea Europeană, ca actor regional, dar şi faţă de tendinţele de extindere ale acestei organizaţii. Decizia a venit şi pe fondul creşterii divergenţelor deja existente dintre politica administraţiei de la Kremlin şi reprezentanţii statelor considerate de Rusia ca făcând parte din vecinătatea sa apropiată (Moldova, Georgia).

În context, Rusia îşi propune să devină un contact între Europa şi Asia, maximizându-şi astfel poziţia de negociere faţă de Occident.

Vladimir Putin doreşte crearea unor Zone de Liber Schimb, având ca efect inerent înfiinţarea unei Comunităţi Economice. Aceasta din urmă ar putea evolua către forme de integrare mai avansate precum: politici industriale unice sau chiar ceea ce Uniunea Europeană nu a reuşit încă să implementeze – politici energetice unice.

Ceea ce Putin doreşte să creeze prin această Uniune în termeni de Realpolitik este ca Rusia să poată fi „unul dintre centrele de putere ale lumii contemporane”.

Aşa cum a declarat: „ Acest sistem de parteneriat dintre Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană poate da naştere prezumpţiilor necesare creării unei schimbări ale configuraţiei geopolitice şi geo-economice ale întregului continent [Eurasia] cu consecinţe pozitive clare la nivel global”.

Un alt aspect important al proiectului este acela că statele membre vor putea negocia cu părţi terţe prin intermediul organizaţiei, ceea ce le poate oferi o poziţie mai bună la masa negocierilor. În cadrul Uniunii Economice Eurasiatice fiecare stat va deţine puterea unui vot proporţional (ponderat) cu puterea sa economică. Măsura poate fi explicată prin faptul că, dintre toţi membrii, Rusia este cel mai puternic stat din punct de vedere economic, astfel că îi va fi foarte uşor să blocheze deciziile dezavantajoase sau să obţină majoritatea necesară pentru ca o propunere să fie aprobată. Rusia va deţine din nou avantajul, având în vedere că Europa va fi nevoită să negocieze cu state precum Belarus sau Kazahstan, în mare parte prin intermediul Rusiei.

Un al treilea aspect important este faptul că statele membre vor avea acces la piaţa energetică europeană mult mai uşor prin intermediul Uniunii Eurasiatice. Negocierile şi accesul acestor state se va face, însă, numai prin structurile ruseşti şi cu acceptul statului rus, ceea ce va duce la o augumentare a poziţiei, şi aşa strategice, a Rusiei în Europa.

Misiunea Permanentă rusă la UE a organizat, la data de 5 iulie 2012, o prezentare informală a iniţiativei „Uniunea Eurasiatică”, promovând ideea unor activităţi comune de afaceri de succes, fără bariere comerciale între cele doua entităţi. S-a subliniat faptul că realizarea Uniunii Eurasiatice va ţine cont de modelul european, pe baza unui schimb de experienţă reciproc avantajos cu Uniunea Europeană.

Deşi conceptele de bază au fost expuse clar, Uniunea Eurasiatică rămâne o chestiune sensibila pentru Uniunea Europeana, care manifestă o doză de neîncredere şi de suspiciune în ceea ce priveşte proiectul rus.

Modul in care Vladimir Putin promovează Uniunea Eurasiatica nu poate fi catalogat ca fiind unul „foarte fair”, fiind tipic relaţiilor de forţă caracteristice Moscovei.

Pentru prima dată, Uniunea Europeană s-ar putea confrunta cu un concurent redutabil, în condiţiile în care ideea preşedintelui rus Vladimir Putin de a înfiinţa Uniunea Eurasiatică, organism cu propriile structuri de conducere, propriile decizii cu caracter obligatoriu şi propria justiţie are şanse mari de concretizare.

În acelaşi timp, în condiţiile în care în 2013 Rusia deţine preşedinţia forumului G20, opoziţia faţă de atlantism ar putea deveni un nou factor de coagulare a unei noi structuri economice, bazată pe solidaritatea lumii a treia subdezvoltate cu Rusia împotriva Occidentului bogat.

 

Concluzii:

 

Puse faţă în faţă, viziunea privind conceptul EURASIA, occidentală şi, respectiv, rusă se diferenţiază prin valorile fundamentale promovate:

- viziunea occidentală are la bază talasocraţia, modernismul, valorile neo-liberalismului, democraţia, religiile catolică şi protestantă, expansiunea spre Est (extinderea UE, NATO), un sistem de securitate politico-militar, respectiv blocul militar NATO;

- conceptul rus, bazat pe telurocraţie, în schimb, are accente tradiţionaliste şi se grefează pe ideea de pan-slavism, pan-ortodoxism, expansiune spre Vest, un sistem politico-economic, reprezentat de ideea unei uniuni economice eurasiatice.

În condiţiile în care atât Occidentul, dar şi Rusia aspiră la statutul de Heartland, între cele două entităţi s-a constiruit mereu o „zonă tampon”. Această zonă, supusă de obicei cedărilor şi negocierilor dintre adepţii atlantismului şi cei ai eurasianismului, este terenul de înfruntare a divergenţelor dintre interesele strategice occidentale şi cele ale Rusiei, efectele îmbrăcând diverse forme de manifestare (ex: întârzierea aderării Bulgariei şi României la Schengen, amânarea aderării la UE a unor state ex-iugoslave, crizele financiare din Grecia sau Cipru).

Al treilea mandat al lui Putin la Kremlin aduce un nou proiect geopolitic al Rusiei, pe baza căruia Moscova îşi construieşte politica şi alianţele externe.

Acesta are la bază curentul expansionismului eurasiatic inspirat de A. Dughin, context în care Rusia acţionează tot mai hotărât pe linia coagulării imperiului său, nu numai prin recuperarea zonelor pierdute din „vecinătatea apropiată” şi reluarea alianţelor cu statele Europei de Est, ci şi prin cuprinderea ţărilor Europei Occidentale într-un bloc eurasiatic.

Deşi Putin susţine că Rusia este interesată, ca şi Germania şi Franţa, de o „Uniune Europeană puternică”, ceea ce-şi doreşte de fapt este o Europă dependentă energetic, lipsită de unitate politică şi depăşită economic, pentru a-şi duce la îndeplinire planurile. Iar energia este miza strategică de creare a dependenţei UE de Kremlin.

În viziunea lui Putin, proiectele North Stream şi South Stream vor asigura Europei un sistem de aprovizionare cu gaze naturale flexibil, solid şi independent. Prin politica sa energetică, Rusia urmăreşte impunerea acestor proiecte ca o alternativă viabilă şi sigură, scopul principal fiind subordonarea energetică a Europei Occidentale faţă de Kremlin.

Pe acest fond, Rusia va încerca permanent să-şi asigure monopolul, eludând normele europene în domeniul energetic şi subminând, prin diverse manevre, orice proiect alternativ, concurent proiectelor sale energetice.

În paralel cu crearea axelor Moscova-Berlin-Paris, asistăm la o „infiltrare” a Rusiei în proiectele europene, cu scopul demantelării şi eliminării „cordonului sanitar” din Europa de Est, ce separă aria sa de interes de cea a Germaniei.

Prin acţiunile sale, Rusia va încerca să obţină „propriul format de asociere pe termen lung cu UE”, şi mai ales cu Germania, având ca potenţial efect atragerea investiţiilor occidentale în defavoarea Europei de Est.

În plan economic, prin crearea Uniunii Eurasiatice după modelul UE şi subordonarea energetică a Europei, Putin doreşte ca Rusia să devină unul dintre centrele de putere ale lumii contemporane, în timp ce, în plan securitar, oficialii ruşi vor folosi asiduu mecanismele ONU pentru a submina prezenţa militară americană în zona „vecinătăţii apropiate” şi a misiunilor NATO în zonele de risc, precum şi pentru a fisura din interior blocul franco-german din cadrul Alianţei Nord-Atlantice.

Şi, ca o constantă, de câte ori va simţi că Occidentul se apropie prea mult de aria sa de influenţă, Rusia va reacţiona.


[1] Oficial, în conformitate cu Recomandarea Parlamentului European din 2 aprilie 2009 adresată Consiliului privind noul acord UE – Rusia, principalul document care reglementează politica internaţională a statului rus, “Rusia va continua să insiste asupra începuturilor multilaterale în afacerile globale şi formării unei asemenea arhitecturi a relaţiilor internationale, care să-şi aibă baza în recunoaşterea de către comunitatea internaţională a principiilor indivizibilităţii securităţii în lumea modernă, reflectându-i diversitatea acesteia”.

[2] Oricând interesul naţional al Rusiei va necesita aplicarea unor metode de acţiune unilaterală, aceasta nu va ezita să le utilizeze. Acest mod de acţiune se observă în politica energetică rusă şi relaţiile cu UE.

[3] Aleksandr Dughin (7 ian. 1962 – ), geopolitician, filosof şi sociolog rus, este liderul curentului ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic, capabil să se opună hegemoniei americane. A scris mai multe lucrări de geopolitică, între care şi Bazele geopoliticii (1997). Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiția geopoliticii clasice germane cu cea a gîndirii pan-slaviste, precum și cu mistica teosofică rusă.

[4] Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de politică externă pentru Europa de Est al preşedintelui John F. Kennedy şi membru al Consiliului Securităţii Naţionale în timpul administraţiei Carter.

[5] Teoria Heartland, lansată de Sir Halford John Mackinder (1904), susţine: „Who rules East Europe commands the Heartland, who rules the Heartland commands the World-Island, who rules the World-Island commands the world”.

[6] A. Dughin, Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei, vol. I, Ed. Eurasiatica.ro, Bucureşti, 2011

[7] Dughin consideră “state continentale” şi, deci, aliaţi fireşti, Rusia, Germania, Franţa, Iranul şi, într-o oarecare măsură, chiar Japonia, iar ca state-maritime S.U.A. şi Marea Britanie.

[8] Postfaţa profesorului Ilie Bădescu pentru lucrarea fundamentală a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin.

[9] Halford John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969. Halford Mackinder şi Karl Haushofer au exprimat o serie de teorii privind spaţiul politic-geografic, pe care Dughin le reia, precum teoria potrivit căreia cel care va stapâni Eurasia, va stăpani practic, întreaga lume.

[10] Nicolas J. Spykman, America’s Strategy in World Politics, Arhau Books, Horcourt Brace, New York, 1942

[11] Sava Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană. Bucureşti, 1997

[12] C. Hlihor, Consideraţii geopolitice după încheierea războiului rece. Evoluţii europene, în Strategii (revistă), Academia de Înalte Studii Militare, Nr. 3/1998, Bucureşti.

[13] Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influenţă, Bucureşti, 1989.

[14] Susţinerea Rusiei pentru TAP a fost indicată de retragerea Gazprom din licitaţia pentru compania greacă de gaze DESFA în favoarea companiei azere de stat SOCAR şi asocierea celei mai mari companii ruse din domeniul petrolului Rosneft, condusă de Igor Secin, unul din cei mai loiali aliaţi ai lui Putin, cu compania britanică BP, care deţine pachetul majoritar de acţiuni în consorţiul Shah Deniz, într-o serie de proiecte petroliere.

[15] Uniunea Eurasiatică este o propunere pentru Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan, precum și alte state postsovietice, precum şi potenţial Finlanda, Ungaria, Republica Cehă, Bulgaria și Mongolia, pentru a aprofunda integrarea economică și politică în aceste țări într-o uniune supranaţională. Ideea bazată pe sistemul de integrare al Uniunii Europene a fost adusă în atenție de către Vladimir Putin în octombrie 2011, fiind prima dată propusă ca un concept de către preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbayev, în timpul unui discurs din 1994. La data de 18 noiembrie 2011 preşedinții din Belarus, Kazahstan și Rusia au semnat un acord, stabilind un obiectiv de instituire a Uniunii Eurasia până în 2015. Acordul a inclus foaia de parcurs pentru integrarea viitoare și a stabilit Comisia Eurasia (după modelul Comisiei Europene) și Spațiul Economic Eurasiatic, care şi-au început activitatea la 1 ianuarie 2012.

 

 

Both comments and pings are currently closed.