Dan Dungaciu: „Cred că epoca Voronin se va încheia, indiferent cine va guverna“

Dan Dungaciu este unul dintre cei mai buni cunoscători ai peisajului politic şi social din Republica Moldova. Pentru Cotidianul, desenează liniile de forţă ale peisajului politic actual de la Chişinău. De altfel, recent, la Editura Cartier din capitala Republicii Moldova a apărut ultima carte dedicată vecinilor de peste Prut ai românilor – semnată de cercetătorul român – „Cine suntem noi?“.

În curând vor avea loc alegeri în Republica Moldova. E realist să ne aşteptăm la o schimbare spectaculoasă a raportului de forţe de pe eşichierul politic basarabean?

Teoretic, da. Sondajele de opinie din RM sunt suficient de ambigue ca să nu fie privite cu circumspecţie, dar câteva tendinţe există. Deja la alegerile locale din 2007, opoziţia necomunistă câştigase în total 52%, astfel că o victorie în contul opoziţiei nu ar fi o „minune“, ci o tendinţă relativ firească. În condiţiile în care nu există nici o intervenţie externă care să schimbe tendinţele, este realist scenariul întoarcerii la situaţia de dinainte de 2001, situaţie când PCRM era cel mai bine reprezentat partid în Parlament, dar în opoziţie, iar la guvernare exista o coaliţie, e drept, extrem de eclectică şi nu foarte eficace.

Ce ar putea interveni?

Ca de obicei, acolo, vreo „ofertă care nu se poate refuza“ dinspre Răsărit.

Mai concret, vizita ministrului de Externe Lavrov la Chişinău din 23 februarie şi declaraţiile lui Vladimir Voronin după care se va întâlni sigur cu preşedintele rus Medvedev şi cu liderul de la Tiraspol, Igor Smirnov, pot sugera surprize. Şi aceste surprize ar fi deschiderea în stânga Nistrului a secţiilor de votare pentru cetăţenii RM în Transnistria, ceea ce nu s-a mai petrecut până acum. Acest lucru îl doreşte puternic Voronin, sperând ca voturile necesare pentru a menţine majoritatea PCRM în Parlament să vină, eventual, de acolo. Şi ne putem imagina ce se va întâmpla cu gestiunea voturilor dacă se vor deschide secţii de votare şi în stânga Nistrului… Cu siguranţă acest lucru va compromite total alegerile, care sunt considerate de către occidentali un test major pentru parcursul european al RM. Dacă ar vrea, ruşii ar putea obţine asta de la Igor Smirnov, căruia Vladimir Putin i-a semnat deja decizia de acordare a 40 milioane de dolari, de la 1 ianuarie 2009.

În varianta soft, vizita ministrului Lavrov ar putea aduce doar încurajări pentru PCRM în prag de campanie, vagi promisiuni legate de soluţionarea conflictului transnistrean, eventual o iluzorie promisiune pentru cetăţenii RM că locurile de muncă pe care le pierd în Occident le vor putea regăsi în… Rusia. Dar asta nu va fi nimic decisiv.

Reformulez într-o anume direcţie întrebarea iniţială: Se întrevăd şanse ca „epoca Voronin“ să apună după aceste alegeri?

Presupunând că totul decurge ca până acum, situaţia depinde de numărul de partide care vor reuşi să treacă pragul, relativ mare, de 6% şi să acceadă în Parlament. Două lucruri sunt importante aici. Primul, câte partide şi care vor intra în Parlament. Al doilea, cum vor reuşi să colaboreze partidele necomuniste din opoziţie dacă vor obţine peste 50%.

Orice s-ar întâmpla însă, cred că „epoca Voronin“ – care înseamnă partid unic – se va încheia, indiferent cine va guverna şi unde va fi preşedintele Voronin: simplu deputat, şef de Parlament sau prim-ministru. Criza economică, pe care acum autorităţile de la Chişinău se străduiesc disperat să o camufleze, va lovi în curând dur şi peste Prut. Guvernanţii ieftinesc acum pâinea şi măresc salariile, dar fac asta risipind banul public care, evident, se va întoarce la buget într-o proporţie mult mai mică. Indiferent cine va guverna, bugetul va fi subţiat după alegerile din 5 aprilie. Comuniştii gândesc pragmatic: dacă tot nu vom câştiga, măcar să lăsăm vistieria goală.

După 1989, românii au fost în mai multe feluri pentru Chişinau: „fraţi“, dar şi „fascişti“, „parteneri privilegiaţi“, dar şi „imperialişti“. Cum/ce mai sunt(em) acum?

Depinde cine vorbeşte. Există o diferenţă majoră între ce spune guvernarea şi ce spune populaţia, apropo de România. Chestiunea este fundamentală, căci noi tindem la Bucureşti să voronizăm imaginea publicului de acolo. Credem că ce spune Voronin spune RM! Complet fals. În toate sondajele de opinie, România este percepută ca partenerul principal al RM, într-o proporţie de circa 50%, mult deasupra altor state vecine care stau undeva sub 5%. Indiferent de faptul că Bucureştiul este respins sistematic de către Chişinăul comunist.

Ciudăţenia are o explicaţie: Voronin şi ai lui nu au fost votaţi pentru discursul lor identitar, ci pentru discursul social şi economic, de o populaţie pauperizată de criza rublei de la finele anilor ’90 şi guvernări incompetente. Discursul identitar îl vedem noi mai bine de aici, de la Bucureşti, e cel mai spectaculos, „se vinde“, dar nu asta asigură menţinerea comuniştilor la putere.

Pe de altă parte, nu înseamnă că războiul imagologic al comuniştilor cu România s-a terminat. Preşedintele a considerat România – cum făceau şi bolşevicii interbelici – drept „ultimul imperiu al Europei“, plus toate epitetele pe care le-aţi menţionat. Însuşi ministrul român de Externe a fost portretizat, după recenta vizită la Chişinău, în presa oficioasă, drept „agent SIE sub acoperire MAE“.

Deci, parafrazându-l pe Mircea Eliade, „românii e fascişti şi spioni“…

Principalele teme sunt din domeniul social-economic, populaţia simte că vine criza, indiferent de retorica PCRM. Depinde acum de inteligenţa partidelor de opoziţie de a răspunde, pragmatic, la mizele de acest tip.

În al doilea rând, există şi agenda externă. Chestiunea este importantă pentru că, în RM, nu se face politică, cât geopolitică, iar partidele nu sunt, cel puţin unele dintre ele, doar partide politice – sunt partide geopolitice. Adică se întind pe un ax de la Est la Vest în funcţie de poziţia geopolitică asumată: cu Rusia, împotriva ei, cu România, împotriva ei, dar şi nuanţe – nu cu România, dar nu împotriva ei. Chiar dacă mai vizibilă pentru analişti, nu e tocmai importantă pe agenda populaţiei. Şi, nu în ultimul rând, Transnistria care, în ciuda abundentei mediatizări, nu este temă reală de campanie electorală – e o temă care nu aduce voturi.

Ce pondere, ce consistenţă şi ce relevanţă are România ca temă electorală pentru actorii politici angrenaţi în competiţie?

România are un loc important, chiar dacă în mod tacit. Şi iată de ce. În anii ’90, două erau, în esenţă, posibilităţile de evoluţie a R. Moldova: spre Est, alături de Rusia, şi spre Vest, alături de România. Cam aşa arăta meniul geopolitic care se afla la dispoziţia Chişinăului atunci. După 2007, odată cu integrarea europeană a României, cele două opţiuni s-au transformat, treptat, în trei. A apărut o a treia cale, care ar putea fi rezumată astfel: spre Vest, fără România (şi, dacă se poate, împotriva ei). Asta este calea pe care merg comuniştii. Există partide care se plasează la capătul opus, dar există şi nuanţe.

Atitudinea faţă de România rămâne discursul nerostit al fiecărui partid de peste Prut, iar raportarea la Bucureşti nu trebuie exagerată, dar nici minimalizată.

Dar UE-Europa?

Este discursul tuturor partidelor politice din RM – „the only game in town“, cum ar zice americanii. Nu mai are pondere electorală pentru că tema este asumată de toţi.

Partidul Comuniştilor din RM, care va rămâne cel mai important partid din republică. Coaliţia necomunistă care se preconizează este alcătuită din trei partide cu doctrine de dreapta, liberale, dar aceste lucruri nu trebuie exagerate în stânga Prutului: PL, PLDM, AMN. Există şi două partide social-democrate, PD şi PSD, cu şanse minime de acces în Parlament şi care ar putea face o coaliţie cu PCRM. PPCD se află în aceeaşi situaţie, după abandonarea discursurilor pro-românesc şi anticomunist. Există şi un partid etnic rusesc care devine din ce în ce mai agresiv, dar cu şanse minime de a depăşi cele 6%, la fel şi partidul fostului premier V. Tarlev – UCM.

Bună întrebare… Nu cu multă vreme în urmă, R. Moldova era asociată sau pusă în acelaşi „pachet“ comparativ cu o ţară precum Albania. La Summitul de la Bucureşti, Albania, ţara odată „răţuşca cea urâtă“ a continentului, a ajuns să fie invitată oficial să se alăture unuia dintre cele mai selecte cluburi din lume. Oricât ar fi de paradoxal, astăzi Tirana stă la masă, cu acelaşi drept de vot, cu SUA, Germania, Franţa, Italia, Spania, Canada, Polonia, România etc. Iar proiectul european al Albaniei are acum un nou elan.

Pentru RM, nici măcar Albania nu mai este acum termen de comparaţie. Nu vreau să fiu maliţios, dar constat că Republica Moldova de astăzi se compară mai degrabă cu Moldova de acum… 650 de ani decât cu vreo altă ţară de pe continent.

Sursa (Cotidianul.ro)