Comuniştii plătesc muzica, Opoziţia trebuie să schimbe partitura!

„O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”
(Paul Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist)

Campania electorală din RM oferă, deocamdată, mai multe incertitudini decât certitudini. Certe sunt doar agenda electorală şi faptul că ea a fost fixată de către comunişti. Incerte sunt răspunsurile pe care actorii electorali principali le dau în faţa acestei provocări. Comuniştii au plătit muzica, iar Opoziţia nu mai poate schimba atmosfera campaniei. Şansa ei este să cânte mai tare şi pe altă partitură.

Moscova mută… şi PCRM câştigă!

Succesul PCRM de a fixa agenda electorală este incontestabil, iar ajutorul „frăţesc de la Moscova” a fost decisiv. Totul se mişcă în jurul lui 7 aprilie şi al viziunii comuniste despre evenimentele de atunci. Mesajul e „să ne apărăm patria” şi culminează cu ideea după care, odată ajunsă la putere, Opoziţia ar pulveriza statalitatea şi independenţa RM (chestiune de-a dreptul comică: o „statalitate” somptuoasă de 650 de ani poate fi pulverizată, iată, de o simplă schimbare de regim!).

Se vorbeşte până la saţietate despre „românizaţie” şi „implicarea Bucureştiului” în treburile RM – exact despre ceea ce informau diplomaţii ruşi Europa după evenimentele tragice de la 7 aprilie! Declaraţiile publice, filmele difuzate şi întreg spiritul de campanie al PCRM sugerează cu claritate aşa ceva. Este o strategie precisă, urmată cinic şi fără scrupule, în pofida evidenţelor. Nu există dialog politic, ci doar o sufocare a adversarului prin intensitatea mesajului şi a repetării lui obsesive. Viziunea e maniheică: „noi, cei buni” versus „ei, cei răi”. „Cei răi” sunt în interiorul statului (Opoziţia), dar mai ales în afara lui (România şi finanţa occidentală – niciodată Estul!).

Radicalizarea societăţii este evidentă în aceste condiţii şi cei care vorbesc despre ea au dreptate. Doar că, în realitate, vinovaţi pentru amplificarea acestui spirit sunt tocmai cei care au impus în societate stilul războinic şi maniheic al actualei campanii electorale. Nimic nu a fost întâmplător. Comuniştii aveau o singură şansă de a deturna discuţia de la două lucruri despre care nu vroiau cu nici un chip să se vorbească – atrocităţile din 7 aprilie şi „performanţele” socio-economice după opt ani de guvernare. Şansa s-a numit „deturnarea discursului şi radicalizarea societăţii” şi ei au apelat la ea fără să clipească.

Prima capcană: evitarea provocării

Opoziţia nu s-a dezmeticit imediat, iar riscul căderii în capcană a fost major. Pe de o parte, exista opţiunea unui răspuns de tip „rezonabil”, care să evite temele fixate obsesiv de comunişti pe agenda publică: statalitate, pericol, identitate. Un asemenea discurs ar fi fost unul de formulă „europeană”, bazat pe strategii de creştere economică, pe investiţii, pe analiza eşecurilor guvernării comuniste şi a promisiunilor neonorate. Ispita a existat la un moment dat şi nu a fost de fiecare dată eliminată, mai ales că funcţionarii europeni de la Chişinău chiar asta păreau să aştepte de la Opoziţie.

În realitate, accentul masiv pe un asemenea discurs ar fi fost şi este o gravă eroare strategică. Nu poţi perora despre „sexul îngerilor” când ceilalţi scot ameninţător armele din teacă. Unei asemenea campanii de „sloganuri politice”, cu înalt grad de emoţionalitate, nu i se răspunde cu doctrine ultrasofisticate şi, în realitate, imposibil de înţeles pentru electorat.

A doua capcană: acceptarea provocării

A doua eroare posibilă a Opoziţiei ar fi fost – şi pericolul rămâne! – cea a intrării în jocul adversarului. Căci unei asemenea campanii nu se răspunde, electoral vorbind, nici prin dezvinovăţiri. A face numai asta înseamnă a intra în jocul celui care a fixat regulile şi a rămâne, de fiecare dată, în rol secund. Situaţia a fost bine ilustrată, de pildă, de ponderea în spaţiul public şi influenţa celor două filme dedicate evenimentelor din 7 aprilie, respectiv, „Atac asupra Moldovei” şi „În apărarea R. Moldova”.

Primul este girat guvernamental, cel de-al doilea – de un partid de opoziţie. Este evident că impactul public al primului film este incontestabil mai mare şi nu doar din pricina instituţiilor media pe care comuniştii le au în subordine. Explicaţia principală este că: a fost primul! Cel de-al doilea este doar o reacţie, un răspuns, o scuză. Aici nu contează veridicitatea mesajului, cât haloul emoţional. Dacă primul film ar fi fost cel girat de Opoziţie, atunci impactul lui ar fi compensat cu mult deficitul de instrumente media pe care cele trei partide le au. Episodul rămâne o lecţie pentru Opoziţie.

Radicalizarea societăţii şi identificarea „publicului latent”

Concluzia electorală este una singură. Unui discurs radicalizat şi emoţional nu-i răspunzi nici cu programe politice sofisticate, nici cu riposte şi reacţii imediate. Răspunzi indirect, prin mesaje pozitive, dar în acelaşi ton. Stilul şi intensitatea trebuie să fie aceleaşi, doar esenţa mesajului diferită. Ce rezultă de aici? Faptul că alegerea ţintelor electorale este crucială.

O campanie bazată pe modificarea percepţiilor sau a convingerilor prin argumente raţionale este absurdă în acest caz. Fiecare parte implicată în campania politică – dacă înţelege ceva din ea – va ţinti, cu precădere, aducerea la urne a electoratului dur, pe de-o parte, şi a celui „latent”, pe de alta. „Electoratul latent” este o categorie specială a „electoratului nehotărât”. Este cel ce are opinii politice, dar căruia, pentru a se deplasa la vot şi a vota cu tine, îi lipseşte un impuls emoţional.

Pe care trebuie să îl transmiţi! În niciun caz raţional, căci opţiunea există deja şi e percepută, doar că nu e suficient de coerentă şi motivantă pentru a genera votul explicit. Acest „public latent” este decisiv şi a încerca să faci campanie în altă parte este risipă de efort şi resurse. De aceea comuniştii se şi orientează masiv spre „patrioţii moldoveni” din administraţia publică, accentuând discursul „identităţii moldoveneşti”, dar şi spre minoritarii rusofoni, înlocuind discursul moldovenist (etno-identitar) cu cel „polietnic”. Iar Opoziţiei i-ar fi mult mai uşor să aducă în siajul său electoral votanţii altor partide necomuniste sau anticomuniste – „electorat latent” – decât să încerce să aducă la urne un public indecis, indiferent sau ostil ei.

Dispariţia centrului politic

O altă consecinţă a acestei atmosfere sociale este restrângerea centrului politic. Lucrurile funcţionează invers proporţional: cu cât sporeşte radicalizarea societăţii, cu atât scade ponderea acestui spaţiu – dacă „centru” numim partidele „rezonabile”, care vor pace socială, practică o campanie electorală bazată mai degrabă pe raţiune, decât pe emoţie, fără atacuri emoţionale sau radicalisme de limbaj.

Un asemenea „centru” politic este victima sigură a unei atmosfere electorale precum cea din stânga Prutului. Există un asemenea „centru” în RM? Şi da, şi nu. Unii îl încearcă, dar rezultatul electoral nu va fi în niciun caz „un proiect de succes”. Alţii îl mimează. Căci PD-ul lui Marian Lupu-Dumitru Diacov nu este „centrist”, în accepţiunea dată mai sus. În realitate, sloganul „să oprim războiul politic” nu are nimic de-a face cu asta.

Componenta centrală a mesajului este tot emoţională, respectiv vizează un „electorat latent”, care se află însă mai aproape de cel comunist, decât de cel anticomunist. Este un electorat exasperat de tensiunile sociale reale şi potenţiale, care însă nu a avut obiecţii majore la „regimul Voronin”, ci, eventual, la persoana din fruntea lui.

Sursa: timpul.md