Eurasia Press & News
„Statele care au un viitor, la fel ca şi indivizii, trebuie să fie capabile să aştepte” (Lord Salisbury, 1878)
Apar tot mai multe semne de întrebare legate de coerenţa şi unitatea AIE în raport cu anumite teme majore. Unele sunt întemeiate, altele, nu. Însă îngrijorările sunt deseori exagerate sau ipocrite. Căci, cine şi-a imaginat că AIE ar fi coerentă şi unitară din toate punctele de vedere? AIE este un compromis, dar unul cu incontestabil mai mult potenţial pozitiv decât defunctul regim Voronin. Iar (posibilele) dileme, să le trecem în revistă…
Dilema Marian Lupu
Premierul Vlad Filat a spus, în „limba română”, două lucruri test pentru Alianţă: revenirea la „Istoria Românilor” şi apropierea de NATO. Marian Lupu a reacţionat nefavorabil la aceste chestiuni, tot el şi partidul său asumându-şi rolul de garanţi împotriva oricărei periclitări a neutralităţii RM (!). De ce face Marian Lupu aceste gesturi? O parte dintre membrii AIE şi a comentatorilor de la Chişinău le consideră atitudini „tactice”, respectiv o tentativă de a rămâne undeva între electoratul liberalilor din AIE, mai radicalizat pe aceste chestiuni, şi cel mai apropiat de PCRM.
Pentru cei care cred asta prestaţia fostului spicher este explicabilă şi scuzabilă, mai ales că doar aşa el poate beneficia de voturile „opoziţiei constructive” din interiorul PCRM. Alţii, adică unii membri ai PCRM, unii „comentatori internaţionali” sau experţi din jurul Kremlinului, consideră că atitudinea lui Lupu este „strategică” şi, de aceea, îl şi susţin! Liderul PD ajunge astfel candidatul unor tabere cu mize şi geografii diferite: unii îl văd ca pe un tactician, alţii – garant al menţinerii distanţei faţă de Bucureşti, alţii percep relaţia Voronin-Lupu în termenii Kucima-Ianukovici).
Unde e adevărul vom vedea numai cu ocazia alegerii şefului statului şi a eventualei prestaţii a viitorului preşedinte. Deocamdată, consemnăm dilema: ce vor face adepţii săi de astăzi, indiferent din ce tabără vin, când vor vedea că Lupu, mâine, va proceda altminteri?
Dilema alegerilor anticipate
Miza alegerii preşedintelui este oricum umflată artificial, în condiţiile în care puterea reală a unui preşedinte, fără majoritate parlamentară, e incontestabil mai redusă decât cea a executivului. Mai mult, uneori e ridicată extrem de sus, la dimensiunile unui „a fi sau a nu fi” pentru proiectul politic al RM. Ceea ce este excesiv. În niciunul dintre cazuri situaţia nu va fi nici dramatică, nici ideală.
Dacă, de pildă, Marian Lupu este ales, atunci AIE va lucra, în formaţiune completă, la implementarea a ceea ce şi-a propus în programul de guvernare. Dar dacă declaraţiile lui Marian Lupu referitoare la manualele de istorie sau la NATO sunt „strategice”, nu „tactice”, atunci nu avem nicio garanţie că divergenţele din AIE vor dispărea.
Aici se adaugă şi dificultatea evidentă de a guverna patru ani cu o opoziţie ameninţătoare de 40% în Parlament, postură deloc ideală. Dacă, totuşi, preşedintele nu va fi ales, lucrurile nu trebuie dramatizate. În ceea ce priveşte coerenţa AIE, aceasta va creşte, pentru că respingerea candidaturii lui Marian Lupu îl va împinge pe acesta mai aproape – şi nu mai departe! – de liberali.
În plus, eventualele alegeri anticipate de la anul, după o ieşire bună din iarnă a AIE, va fi strict în beneficiul Alianţei şi în detrimentul PCRM. Una peste alta, dincolo de calculele hârtiei, în niciunul dintre cazuri – AIE cu preşedinte ales de către Parlament sau fără – nu e nevoie nici de lacrimi, nici de râsete, ci de calm.
Dilema relaţiilor cu Rusia
Summitul CSI, a cărui valoare azi e mai degrabă subiectivă decât obiectivă – prilej de depăşire a disonanţelor cognitive deopotrivă ale Moscovei şi ale celorlalţi ex-membri ai URSS – aduce în prim-plan relaţiile cu Rusia. Ce vrea astăzi Moscova de la RM? În niciun caz mişcări bruşte, nici spre Est, nici spre Vest.
Spre Est, adică Transnistria, în legătură cu care Moscova era îngrijorată de un eventual „scenariu georgian”, adică ceea ce în interpretarea ei era intervenţia armată a Tbilisului împotriva celor două regiuni separatiste. Scenariu inacceptabil, deşi o asemenea evoluţie nu a fost reală nicio clipă. Spre Vest înseamnă, înainte de toate, România şi NATO.
Moscova nu vrea intrarea NATO în RM, la fel cum nu vrea unificarea dintre România şi RM, care, în acest moment, ar crea probleme masive de stabilitate regională (ruptura de Transnistria etc.). De aici şi semnalele Moscovei, care nu a uitat să avertizeze că este gata să-şi protejeze „cetăţenii din Transnistria” sau că e dispusă să recunoască regiunea separatisă în anumite condiţii.
Moscova vrea menţinerea status-quo-ului, cu ea la timonă. Asta în condiţiile în care nu exclude, pe termen lung, o apropiere consistentă a Bucureştiului de Chişinău, fiind din ce în ce mai conştientă de mentalităţile în schimbare din RM, după cum sugera în preajma summitului CSI ziarul rusesc „Izvestia”.
În ceea ce priveşte sugestiile de înlocuire a trupelor ruseşti de menţinere a păcii cu unele sub egida UE, această propunere a mai fost făcută cu vreo patru-cinci ani în urmă, fără niciun rezultat concret. Aşa va fi şi acum, mai ales că europenilor nu le trece nici măcar prin gând să intre acolo înainte de o soluţionare politică, iar secretarul general al OSCE a anunţat deja că nu e cazul. Una peste alta, rămâne limpede că jocurile geopolitice se suspendă, iar miza cea mai importantă a guvernării AIE, respectiv eforturile de europenizare ale RM, nu are un potenţial exploziv în raport cu Moscova.
Dilema relaţiilor cu România
Cât e prea mult şi cât e prea puţin în relaţia Chişinău-Bucureşti? Şi care e viitorul acesteia? Nu este deocamdată clar din două motive: poziţiile din cadrul AIE nu coincid la acest punct, iar blocajele politice de la Bucureşti reduc semnificativ viteza contactelor dintre cele două capitale. Totuşi, acestea sunt detalii. Relaţia dintre cele două state nu trebuie gândită nici în grabă, nici pe termen scurt. Deocamdată, suntem la „punctul zero”, pentru că (doar) asta a însemnat ridicarea vizelor pentru cetăţenii români.
Şi de aici încolo există enorm de multe lucruri de făcut. Un singur exemplu: Acordul de Asociere a României la UE a fost semnat la 1 februarie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995 (la 22 iunie România a depus cererea oficială de aderare la UE). Ce înseamnă asta?
Înseamnă că RM, în eventualitatea semnării unui Acord în 2010, va mai trebui să aştepte cel puţin 12 ani pentru aderarea la UE. Şi asta în condiţiile „normale”, când Europa era pregătiă şi dispusă la integrare europeană. Acum, nu mai este. Astfel că, dincolo de orice gripaje de moment (neplăcute, e adevărat), noile echipe de la Chişinău şi Bucureşti vor trebui să genereze o viziune nouă, care să scoată RM din seria insuficientă a „Parteneriatului Estic“, dar nu negându-l, ci completându-l.
Soluţia ce ar individualiza RM ar putea suna aşa: „Parteneriat Estic” plus „parteneriat special cu România”. Doar aşa poate spera Chişinăul că va reuşi să compenseze „oboseala extinderii” care s-a instalat insidios la Bruxelles şi să încerce să nu mai ţină încă o generaţie în afara spaţiului european.
Sursa: timpul.md