România, cea mai mare provocare pentru R. Moldova

„Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..”
(Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990)

Frontiera euroatlantică a ajuns la Prut şi există riscul să rămână acolo, cel puţin pentru încă o generaţie. „Revoluţiile colorate” au fost un proiect generos şi substanţial, dar consecinţele nu au fost cele aşteptate. România rămâne ţară de frontieră, ceea ce poate însemna şi criză, dar şi oportunităţi. Eterna şi fascinanta provocare a României postcomuniste rămâne în continuare RM. Dar şi viceversa.

„Geografii simbolice” sau de unde a pornit totul

De unde trebuie să pornească integrarea europeană a RM? Drumul integrării europene a fiecărui stat răsăritean este deja consacrat. Înainte de integrarea propriu-zisă în UE, toţi răsăritenii au trecut prin „filtrul” NATO. Dar, anterior, primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană. „Suntem europeni!”, „Înapoi în Europa!” – scandau aceste popoare în 1989.

Asumarea unei „geografii simbolice” a arătat că ele ştiau şi de ce. Răspunsul fiecăruia a fost după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice. Nemţii din Est şi-au asumat „geografia simbolică” a Germaniei occidentale, reunificarea din 3 octombrie 2009 fiind prima extindere a spaţiului euroatlantic, sau invers.

Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost şi ele norocoase – mitul „Europei Centrale” („A treia Europă”) a fost utilizat copios şi eficace. După care, cuminte, a ieşit din scenă. România şi Bulgaria au avut probleme cu această „geografie simbolică”, pe care au căutat-o în multe locuri – românii chiar prin Europa Centrală! -, dar, până la urmă, s-au mulţumit cu europenitatea sud-estică şi cu o identitate de tip negativ – „noi nu suntem balcanici” -, atributul balcanităţii fiind plasat undeva în zona ambiguă şi sângeroasă a fostei Iugoslavii.

Balticii au fost cei mai radicali. „Geografia simbolică” la care au apelat a fost intervalul interbelic, pe care l-au accesat urgent şi fără rest. Preambulul Constituţiei estone, de pildă, vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamate în… 24 februarie 1918”! Cât despre fundamentele legitimităţii ale noii Constituţii, ele sunt plasate tot acolo: „Poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938 şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie”. Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou.

În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie, declarând că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002. Resorturile legitimităţii Lituaniei sunt aceleaşi.

Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană” şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă”, „lupta seculară pentru independenţă şi libertate”, „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor”.

Următoarele pe lista estică euroatlantică s-au considerat a fi Ucraina şi RM. „Geografia simbolică” a Ucrainei este ambiguă şi include, în proporţii aproape echivalente, Estul şi Vestul. Ucraina nu e Rusia – aşa sună titlul cărţii fostului preşedinte Kucima. Dar atunci, ce e? Şi la ce Ucraină ne referim, până la urmă? Nu ştim. Mai rămâne, deocamdată, doar RM.

Statutul geocultural al Basarabiei

Şi aici revenim la problema „geografiei simbolice” a acesteia, cea care va marca viitorul parcurs al acestui stat ajuns la vârsta majoratului. Una dintre ideile de forţă ale Chişinăului, la începutul anilor ’90, a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav – nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În pofida existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin, ilustrat, înainte de toate, prin limbă.

Moldova nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv apartenenţa la URSS. „Europenismul” tânărului stat are la bază, înainte de toate, această zestre identitară. Dar tipul acesta de discurs a intrat în recul în timpul „regimului Voronin”. La aproape 18 de ani de la declararea Independenţei, unii lideri politici se codeau să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea ridicolă de „limbă de stat”.

Obsesia multiculturalismului, marota preferată a PCRM, respectiv obsesia cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugera iarăşi acelaşi trend.

În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede.

Şi tocmai această majoritate a fost pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar care riscă să fie „slavizat” prin decizie politică.

Undeva prin decembrie…

Alegerile din 29 iulie au fost preambulul unui nou proiect (geo)politic pentru RM, care s-a mişcat prea mult între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate – masochist sau nu – din partea Moscovei. Schimbarea politică trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. Miza principală a RM din această perspectivă devine România, aşa cum problema principală a României este RM.

Entuziasmul de moment al unei relaţii bilaterale a fost temperate de evoluţiile de moment. Dar exagerările nu îşi au locul. România este astăzi într-o criză, dar situaţia ei poate fi caracterizată prin instabilitate politică într-un mediu stabil (contextul euroatlantic). Problema RM este mai gravă. Ea este stabilă într-un context instabil. Ceea ce este incomparabil mai periculos.

Şi nici stabilitatea RM nu e tocmai certă, fără un preşedinte ales şi cu o opoziţie de 48 de mandate. Dar acestea sunt detalii. Aşa cum integrarea europeană trebuie gândită într-un orizont de timp extrem de larg, aşa trebuie gândită şi relaţia dintre România şi RM.

În ciuda derapajelor de moment, nici Bucureştiul, nici Chişinăul nu trebuie să uite că relaţia dintre două state rămâne prioritară şi strategică. Pentru ambele. Debutul ei format se poate consemna cu ocazia primei întâlniri oficiale dintre cei doi preşedinţi români. Undeva prin decembrie.