Eurasia Press & News
„Nu tot ce străluceşte este aur” (proverb)
Lumea devine din ce în ce mai complicată, iar sistemul se reconfigurează. Dacă cu ceva vreme în urmă războaiele mondiale îndeplineau această „sarcină”, astăzi criza globală devine catalizatorul şi pretextul. Criza financiară, devenită economică, va afecta cu siguranţă şi arhitectura politică şi geopolitică a lumii. Multe lucruri se vor renegocia, dar aici ne interesează un singur dosar: relaţia Vestului cu Rusia şi consecinţele (in)directe pentru RM.
Transnistria pe agenda ruso-germană
Cu ocazia întâlnirii din 4-5 iunie dintre preşedintele rus Medvedev şi cancelarul german Merkel, a fost semnat un Memorandum în cinci puncte care aduce RM în prim-planul discuţiilor bilaterale. E drept, nu direct, ci indirect, respectiv prin intermediul celul mai eficace agent de PR pe care l-a avut Chişinăul în ultimii ani: Transnistria. Punctul patru al documentului vorbeşte explicit despre cooperarea specială a UE şi a Rusiei în vederea „identificării unei soluţii pentru conflictul din Transnistria, urmărind să obţină progrese tangibile în interiorul formatului „5+2”, cu menţiunea că „această cooperare ar putea include un angajament comun al UE şi al Rusiei care ar garanta o tranziţie lină de la situaţia prezentă la stadiul final”. Să mai spunem, în treacăt, că Memorandumul Merkel-Medvedev nu a apărut din neant, iar „europenizarea” lui, respectiv ideea că un asemenea document ar avea girul UE, a mai fost sugerată. La 1 iunie, şeful delegaţiei de cooperare a Parlamentului European cu Rusia, Kurt Fleckenstein, întâmplător tot german, spunea explicit: „conflictele RM şi Georgiei nu pot fi aduse în UE”. Iar rezolvarea acestora trebuie să cuprindă „opinia oamenilor din zonele de conflict”, dar şi „implicarea Rusiei şi a UE”.
De remarcat că punctul patru este cel mai consistent din Memorandum, care mai cuprinde însă o serie de referinţe cu statut ambiguu. Preambulul începe cu o formulare care spune, practic, totul despre intenţiile documentului: „reieşind din principiul că securitatea tuturor statelor din comunitatea euroatlantcă este indivizibilă, cancelarul Merkel şi preşedintele Medvedv au propus astăzi să exploreze stabilirea unui Comitet pentru probleme politice şi de securitate UE-Rusia la nivel ministerial (C. Asthon – S. Lavrov)”. Două observaţii. Formula „securităţii indivizibile” este specifică NATO, la fel şi expresia „comunitatea euroatlantică”. Iată că, în Memorandum, comunitatea în cauză – şi securitatea ei! – include şi Rusia, adică tocmai ceea ce îşi dorea Moscova prin celebrul document înaintat de Medvedev şi prin care cerea revizuirea acordurilor globale de securitate şi includerea Rusiei ca partener egal în noile aranjamente („Helsinki II”). Al doilea punct este asumarea tacită de către Germania a rolului UE în relaţia cu Rusia, Berlinul devenind, practic, substitutul Bruxellesului şi avangarda logistică şi mediatică a relaţiei cu Moscova.
Cum pot fi interpretate aceste evoluţii?
„Russia first” approach sau acomodarea cu Moscova
Memorandumul este doar un element dintr-o dezvoltare mai largă: resetarea relaţiilor americano-ruse, pe care a sugerat-o administraţia Obama, noul acord START, propunerea „Helsinki II”, reconcilierea istorică a Rusiei cu Polonia, soluţionarea disputei frontaliere de 20 de ani dintre Norvegia şi Rusia, sprijinul Moscovei la Consiliul de securitate vizând sancţiunile contra Iranului, sprijinul Rusiei pentru reţelele alternative de alimentare ale trupelor din Afganistan, începerea discuţiilor despre liberalizarea vizelor sau „parteneriatul pentru modernizare” al Rusiei cu Germania. Toate acestea, spun cei care susţin acomodarea cu Moscova, înseamnă o evoluţie pozitivă care va genera angajarea Rusiei în dialog real cu Occidentul, inclusiv resuscitarea discuţiilor la nivelul Consiliului NATO-Rusia sau în cadrul Procesului Corfu (reuniunea OSCE din 1-2 decembrie 2009). Strategia pe Est trebuie, aşadar, să aibă în prim-plan Rusia!
Finlandizarea „vecinătăţii estice”
Dar există şi o altă interpretare. Nu puţini sunt cei care critică această resetare şi o văd ca o „finlandizare” a politicii occidentale. În esenţă, conceptul se referă la construcţia unei politici externe în funcţie de interesele strategice ale unei mari puteri (Finlanda, de pildă, a rămas neutră după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a nu afecta interesele strategice şi de securitate ale URSS). În cazul nostru, ar fi vorba despre conturarea unei viziuni euroatlantice bazată pe interesele de politică externă ale Federaţiei Ruse. Portdrapelul acestei viziuni critice este Ron Asmus, autorul, alături de Bruce Jackson, al unei strategii la Marea Neagră, dar şi al emoţionantului text din 2004 – „Marea Neagră şi frontierele libertăţii”. În numele intereselor ruseşti, reale sau percepute, Occidentul este dispus să facă cedări care contravin flagrant Cartei de la Paris din 1990, documentul fondator al arhitecturii de securitate de după Războiul Rece, care afirmă că fiecare stat are dreptul să îşi aleagă drumul său în politica internă şi externă, fără intervenţii din afară. Şi tocmai acest angajament moral al Vestului – continuă Asmus – a asigurat succesul extinderii euroatlantice, care astăzi a ajuns pe Prut. Iar în cartea sa dedicată războiului ruso-georgian – „Un mic război care a zguduit lumea” – avertiza că „istoria Europei ne-a învăţat de fiecare dată că abandonarea valorilor democraţiei liberale în speranţa unei acomodări cu puterile autoritare nu este o reţetă de stabilitate pe termen lung”. Soluţia lui pentru evitarea „finlandizării” este „o nouă strategie pentru extindere”, comună spaţiului euroatlantic (UE şi NATO). O strategie bazată însă pe libertate şi valori, nu pe sfere de influenţă!
Entuziasmul bine temperat
Acesta este acum tensiunea principală a lumii răsăritene. Cum vor reacţiona UE şi, mai ales, SUA la aceste evoluţii marcate de parteneriatul ruso-german urmează să vedem (de urmărit prezenţa pe 4 iulie, Ziua Americii, a lui Hillary Clinton la Kiev). Dar acesta este tabloul în care trebuie aşezată inclusiv creşterea de vizibilitate a Chişinăului pe plan regional. Aici nu este vorba despre „integrare europeană” în primul rând, ci despre reconfigurarea unor relaţii în care conflictul transnistrean poate fi un balon de încercare sau o hârtie de turnesol. De aceea entuziasmul faţă de declaraţiile Medvedev-Ianukovici sau Merkel-Medvedev trebuie temperat. Pentru că, dacă abordarea germană „Russia first” („în primul rând Rusia”) va prevala, aderarea RM la UE cade de pe agendă (deja conceptul este cel de „asociere”). Chişinăul nu numai că nu va fi decuplat de pachetul cu Ucraina, ci va fi asociat pachetului cu… Rusia. Într-un cuvânt, RM riscă să rămână un locuitor cuminte al zonei gri – în afara sistemului, adică fără nicio garanţie! – care poate spera maximum la liberalizarea vizelor – ca şi Rusia şi Ucraina – şi la deschiderea pieţelor UE pentru produsele sale. De aceea, dincolo de mesajele de integrare europeană pe care le trimite Chişinăul corect şi sistematic, acesta mai trebuie să spună clar şi răspicat că orice formă de experiment – a se citi „transnistrizare”, fie „soft”, fie „hard” – este inadmisibilă. Aşa cum inadmisibilă a fost în 2009 perspectiva de a trăi încă patru ani sub „regimul Voronin”.
Sursa: timpul.md