„Relaţia României cu Republica Moldova se pune în termeni de prestigiu european“

Interviu cu Dan DUNGACIU
Săptămîna aceasta, la Bucureşti, se va lansa cartea Cine sîntem noi? Cronici de la Est de Vest de Dan Dungaciu, apărută la Editura Cartier. Dan Dungaciu este conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială a Universităţii din Bucureşti. Volumul Cine sîntem noi? cuprinde analize detaliate privind realităţile din Republica Moldova. Interviul revistei noastre discută, mai ales, despre cum poate România să aibă un proiect politic eficient faţă de Republica Moldova.

Mergeţi des în Republica Moldova?

Da, în fiecare an. Anul trecut am stat cîteva luni bune.

Vi s-a întîmplat să fiţi înjurat, bătut, agresat pe stradă?

Am fost agresat, deseori, în presa guvernamentală. Cu acuze că sînt agentul României, cînd lucrînd din partea SIE, cînd din partea SRI.

De ce aţi fost atacat?

Ăsta e modelul sovietic: cei care scriu în presa oficioasă nu atacă subiectul, nu atacă temele. E vechea moştenire sovietică: cînd am un „duşman de clasă“, nu mă interesează ce spune, mă interesează cine e. Îl etichetez. La Chişinău nu există polemică pe subiecte, nu există, de pildă, un post de televiziune în care să se confrunte liderul puterii cu liderul opoziţiei. Există posturi ale puterii care fac praf lideri ai opoziţiei, fără să discute ideile din programele politice.

În ultimele călătorii, ce v-a impresionat plăcut în Republica Moldova?

Oamenii de acolo. Sînt două voluptăţi pe care le ai în stînga Prutului: una ca sociolog şi una umană. Chestiunile nu se suprapun; sociologul e ca şi chirurgul care vede un tip maltratat pe masa de operaţie şi spune: iată ce caz extraordinar. Sau ca ziaristul căruia îi creşte adrenalina cînd asistă la un dezastru. Dincolo de analiza sociologică, pot spune că oamenii sînt extraordinari. Există acolo un tip de inocenţă, pierdută în România, un tip de angajament care îmi aduce aminte de anii ’90, şi există un mod de a fi pe care îl găseşti numai acolo: candoare, emoţionalitate, sentimentalism, un simţ unic al umorului. Dacă stai cu ei o seară, la un pahar de vin, nu se poate să nu ţi-i faci prieteni. Nu e politeţea rece, occidentală.

România n-a creat un centru de studii

Care a fost declicul, ce v-a făcut să urmăriţi insistent şi permanent situaţia din Republica Moldova?
Prima oară am fost acolo în anii ’90. Eu am avut primele contacte cu basarabenii la Bucureşti. Se interesau de ce se întîmplă în România, noi doream să aflăm ce se întîmplă în Republica Moldova. Eram student la Sociologie, începusem un program de cercetare despre rezistenţa la comunism. Am ajuns la tema rezistenţei din Basarabia; era o temă necercetată, nediscutată. Contactele, din acest punct de vedere, s-au extins. N-au fost numai academice, ci şi personale. În timp, s-a mai adăugat ceva: o preocupare academică, sistematică, despre Republica Moldova, care a devenit şi temă de curs.

Există la Facultatea de Sociologie un curs despre Republica Moldova?

Predau la masterul despre studiile de securitate, şi Republica Moldova este prezentă. Şi mai ţin un curs despre „sociologia vecinătăţilor europene“ în care Republica Moldova devine o temă de studiu. Am publicat constant şi în Republica Moldova, am avut o rubrică săptămînală în cotidianul Flux, acum am o rubrică săptămînală în ziarul Timpul.

Cum sînt acum studenţii care vin din Republica Moldova?

Faţă de acum 10 ani, diferenţele sînt uriaşe. Eu am terminat Sociologia în 1995. Am avut colegi din Republica Moldova. Cei de atunci vorbeau o limbă română aproximativă, erau îndeobşte fii de secretari de partid sovietici, care îşi dădeau copiii la Bucureşti că era şcoala mai bună. Astăzi, în facultate, mai ales dacă au absolvit un liceu în România, cei din Republica Moldova sînt cei mai buni pe anumite discipline. Au un tip de angajament uimitor, mai ales pe teme care-i interesează.

Cum îi folosim pe aceşti oameni?

E penibil. România n-a creat un institut care să se ocupe de relaţiile cu Republica Moldova. Eu am un prieten care lucrează la Departamentul de Stat din SUA. A obţinut o bursă americană şi a venit aici să lucreze. Dorea să stea 6 luni la Bucureşti, 6 luni la Chişinău. Dorea să se ocupe de Marea Neagră, Transnistria, Republica Moldova. Prin bursă îşi plătea tot: cazare, masă. Important era să găsească presă de la Chişinău şi să-şi perfecţioneze limba română. Ei bine, nu există o singură instituţie, în România, unde să se poată citi presă din Republica Moldova. Noi nu avem, la Bucureşti, nici măcar toate cărţile care s-au scris în lumea asta despre Republica Moldova. Apar, în medie, 5 pe an. România nu e în stare să adune toate cărţile care s-au scris despre Republica Moldova şi să facă un centru de studii. Mi-a fost jenă că n-aveam unde să-l duc. Cum se poate să ai atîţia oameni vorbitori de română, rusă şi engleză, şi tu, ca stat, să nu faci nimic pe spaţiul răsăritean?

Părerea mea, mă puteţi contrazice, este că sînt foarte puţini români care să fie interesaţi de Republica Moldova.

Eu sînt sociolog şi invariabil mă uit şi la cifre. Dacă întrebaţi cetăţenii României ce părere au despre Republica Moldova, vă vor spune, lucru atestat de sondajele care s-au făcut despre politica externă românească şi despre atitudinea românilor faţă de alte ţări, că au un mare interes faţă de Republica Moldova. În percepţia publică, Republica Moldova este o ţară simpatică, o ţară prietenă a României.

Cum se explică atunci prejudecăţile care circulă în România despre populaţia din Republica Moldova, că ar avea puternice simpatii comuniste, de nelecuit, şi că tocmai acest fapt blochează colaborarea?

Eu vă dau cifrele unui sondaj de opinie care spune că Republica Moldova este printre ţările cele mai simpatice pentru românii din dreapta Prutului. Restul e speculaţie.

Cînd a fost făcut sondajul?

Acum cîţiva ani. La polul opus se numără ţările arabe şi Federaţia Rusă. Există şi percepţia de care aţi amintit, dar aceasta ţine mai degrabă de sociologia populară. Asemenea păreri, pe care le enunţaţi, mai apar prin presă, dar eu nu cred că sînt neapărat semnificative şi relevante. Există şi de cealaltă parte a Prutului atitudini analoage. Populaţia, în genere, consideră invariabil că România trebuie să fie partenerul principal al Republicii Moldova. Dar sînt şi atitudini nesimpatice, chiar ostile, faţă de România, care pot fi observate mai ales în presa guvernamentală.

De ce, în presa guvernamentală de la Chişinău, controlată de comunişti, România este privită ca un potenţial duşman?

Ce se scrie în presa guvernamentală nu reflectă atitudinea sau percepţia populaţiei. În Republica Moldova, sînt două tipuri de discurs. Unul este discursul public despre putere. Un al doilea discurs este reprezentat de proiectul ideologic al puterii. Aceste discursuri nu se suprapun. Nu toţi cei care au votat comuniştii sînt împotriva României.

Cînd Partidul Comunist a cîştigat prima oară alegerile, în 2001, Bogdan Chirieac, pe atunci la Adevărul, a scris un editorial în care spunea că, dacă opţiunea majoritară este Partidul Comunist, România ar trebui să-şi vadă de problemele ei şi să nu mai încerce acţiuni de frăţietate şi de prietenie.

Asta e o abordare foarte superficială a Republicii Moldova. În 2001, nu s-a votat discursul identitar sau discursul ideologic. Comuniştii au fost votaţi din raţiuni socio-economice, din cauza crizei rublei care a existat anterior, au fost aduşi la putere de o populaţie care era la capătul răbdării. Nu se plăteau pensii, salariile se întîrziau cu şase luni sau un an… În acei ani, 1998-2001, au plecat cei mai mulţi moldoveni. Aşa că era o stare socială care a generat acel vot acordat comuniştilor. Noi, de la Bucureşti, am lansat asupra Republicii Moldova o gogoriţă, că s-a votat un proiect ideologic şi identitar. Ne justificam, prin tăierea oricăror legături cu Republica Moldova, propriile noastre neputinţe de a acţiona acolo.

„Revoluţia orange din capul cuiva“ niciodată nu-i suficientă

Numai că, domnule Dungaciu, în ultimii ani a reapărut teza moldovenismului, a limbii moldoveneşti, a moldovenilor diferiţi de români.

Peste agenda socială a comuniştilor s-a suprapus un proiect ideologic-identitar. Acest proiect începe să se înteţească prin 2003-2004, apare „Concepţia politicii naţionale“ a preşedintelui Voronin, dar se întîmplă ceva: memorandumul Kozak şi o anumită presiune a Federaţiei Ruse de a accepta planul Moscovei cu privire la Transnistria. Comuniştii moldoveni credeau că, dacă stau în genunchi în faţa Moscovei, vor primi Transnistria. Iar Moscova i-a pus să stea culcat. Putin nu numai că nu le-a oferit Transnistria, dar le-a spus „semnaţi Memorandumul Kozak“. Asta însemna legalizarea prezenţei militare ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova şi transnistrizarea Republicii Moldova, adică „reunificarea“ fără plecarea trupelor ruseşti, fără dekaghebizarea Moldovei, fără democratizarea Republicii Moldova.

Cînd Moscova propunea acel plan pentru Transnistria, preşedintele Voronin a schimbat direcţia, a avut o revelaţie. De ce?

Preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, a numit acea schimbare de direcţie „revoluţia portocalie din capul preşedintelui Voronin“. Schimbările bruşte de direcţie nu sînt singulare în fostul spaţiu sovietic. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima, a avut acelaşi tip de comportament. Primul mandat l-a cîştigat cu un discurs prorusesc, al doilea mandat – cu un discurs proeuropean – s-a numit „drumul Damascului“ preşedintelui Kucima. Dar lucrurile n-au ţinut la Chişinău, semn că „revoluţia orange din capul cuiva“ niciodată nu-i suficientă. În 2005, Partidul Comuniştilor cîştigă din nou alegerile, tot pe o agendă socială. Comuniştii au reuşit să pună în ordine anumite lucruri, au început să dea la timp pensiile şi salariile. În campania din 2005, Voronin a avut un discurs proeuropean. Rezervele celor care refuzau să voteze – „nu pot să votez cu Voronin că e comunist“ – s-au estompat. După 2005, după ce Partidul Comuniştilor cîştigă a doua oară alegerile, revine în forţă discursul identitar.

Ce însemna discursul identitar?

„Moldovenizarea“ etno-culturală a Republicii Moldova. Comuniştii spun că avem de-a face cu o limbă separată şi cu o etnie separată. Cetăţenia este echivalată cu etnia, în acest caz. Toţi cei din stînga Prutului sînt „moldoveni“ în virtutea faptului că aparţin, în calitate de cetăţeni, statului Republica Moldova. Dar autorii moldovenişti consideră că această apartenenţă este şi etnică.

De ce s-a produs această situaţie?

Acolo, în Republica Moldova, este o elită politică vorbitoare de limbă rusă. Sînt miniştri în Guvern care vorbesc numai limba rusă, sînt consilieri ai preşedintelui Voronin care vorbesc numai limba rusă. Această elită politică este într-o profundă criză identitară, moştenită după căderea „patriei“ lor. Cînd a căzut URSS, foarte mulţi oameni erau derutaţi. Mulţi băştinaşi nu doreau să adere la un proiect românesc, dar nici nu doreau să fie asimilaţi Federaţiei Ruse. Această criză identitară a generat nevoia inventării de proiecte, pentru a compensa disonanţa cognitivă a multora dintre „cetăţenii sovietici“ de extracţii etnice neclare, dar şi pentru a contracara discursul identitar românesc. Unul dintre ele a fost cel al moldovenismului, de sorginte sovietică, scos acum de la naftalină. Moldoveniştii au un discurs de tipul: Republica Moldova este separată de România, statul moldovenesc, de 650 de ani, este anterior României, limba moldovenească este altceva decît limba română, noi sîntem moldoveni, noi nu sîntem români. Acesta este discursul livrat Bucureştiului. Dar nu este, în realitate, discurs oficial. Celălalt discurs, prin care se doreşte alipirea Transnistriei, este unul plurietnic. Cînd vorbeşti cu Federaţia Rusă, nu poţi să te declari moldovean, pentru că trebuie să ţii seamă de minorităţi, de ruşi, de ucraineni, de găgăuzi. Aşa că întrebarea „cine sîntem noi?“, pusă în Republica Moldova, are trei răspunsuri, în funcţie de poziţionarea geopolitică: sîntem „moldoveni“ (etnic), sîntem plurietnici, sîntem şi români („moldovean“ avînd în acest caz doar conotaţii regionale, nu etnice).

Domnule Dungaciu, de ce preşedintele Voronin n-a rămas consecvent unei linii mai detaşate de Moscova?

Nu poate. Miza politică a preşedintelui Voronin nu este integrarea europeană. Asta e o naivitate. Dar doreşte Transnistria înapoi la Republica Moldova. E teritoriul lui, el e născut în Transnistria. Cum poţi să vorbeşti despre integritatea şi independenţa Republicii Moldova, şi localitatea în care te-ai născut să nu aparţină, de facto, de Republica Moldova?

Dar el trăieşte umilinţe, Voronin n-a putut participa la înmormîntarea mamei sale, nu i-au dat voie liderii de la Tiraspol!

El a fost umilit şi de Tiraspol, şi de Moscova. El şi-a declarat iubirea faţă de Moscova, dar, prin Memorandumul Kozak, dorinţele lui Voronin nici măcar n-au fost băgate în seamă. El a crezut iniţial că merge pe ideea lui „dacă voi nu mă vreţi, nu vă vreau nici eu“ şi a trecut pe discursul occidental. Dar nici discursul occidental n-a fost asumat pînă la capăt. „Revoluţia“ s-a întîmplat numai în capul lui. Aşa că, în relaţia cu Moscova, Voronin s-a comportat mai degrabă pe modelul „adio, dar rămîn cu tine“. Strategia Chişinăului de a dobîndi Transnistria s-a făcut tot mergînd la Putin, Voronin reluînd pelerinajele la Moscova în 2007. Fac o paranteză: Baroul Avocaţilor din America a scris cel mai bun Raport despre Transnistria. În Raport se spune: daţi în judecată Federaţia Rusă! Prin decizia de la CEDO din 2004 Ilaşcu versus Moldova şi Federaţia Rusă, Federaţia Rusă este considerată stat agresor. Voronin n-a mers însă pe acest proiect, a continuat să cerşească mila Moscovei; credinţa elitelor politice de la Chişinău este că trebuie să mergi la Putin, că el îţi poate rezolva problemele, că el, doar el, îţi poate da înapoi Transnistria. Asta e o naivitate. În realitate, Moscova lucrează cu şapte dosare pe masă, nu este într-un dialog bilateral cu Chişinăul, în care să accepte revendicările cu privire la Transnistria. Federaţia Rusă este ţara cu cei mai mulţi vecini din lume. Niciodată nu lucrează bilateral cu nimeni. Transnistria nu e într-o logică bilaterală, este într-o logică globală. Voronin nu înţelege asta, cum nu pricepe că numai prin intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO poate să ajungă să discute în mod real cu Moscova chestiunea Transnistriei.

Cînd Voronin a făcut pasul înapoi faţă de Moscova, lucrul s-a ştiut şi la Bucureşti, şi la Bruxelles, şi la Washington. De ce nu s-a acţionat mai mult asupra Republicii Moldova, atunci cînd Voronin era supărat pe Moscova?

Proiectul euroatlantic a presupus păstrarea Republicii Moldova în zona euroatlantică de interes, aşa cum ţine şi Ucraina de acest proiect. Dar care a fost ideea-cheie? S-a insistat pe ideea statalităţii Republicii Moldova. Această idee de statalitate moldovenească a fost inculcată şi de la Bruxelles, şi de la Washington, pe ideea că, dacă generăm un naţionalism moldovenesc, atunci ţinem acest stat mai departe de Moscova. Moldovenismul ar fi fost un soi de substitut şi la proiectul identitar românesc, şi la proiectul identitar prorusesc. Asta s-a gîndit în anumite Cancelarii occidentale. Politica occidentală a fost una care nu dezaproba ideea moldovenismului. O a doua idee era că Ucraina este pilonul principal în zonă şi Republica Moldova se va alinia la tendinţele din Ucraina. Dacă Ucraina este în spaţiul euroatlantic, Republica Moldova se va supune. Preşedintele Voronin ar fi spus, la un moment dat, că, dacă Ucraina intră în NATO, România este în NATO, Republica Moldova „se va preda“ şi va accepta să intre şi ea în NATO. Ideea a fost şi este una superficială. În realitate, „moldovenismul“ nu a îndepărtat Republica Moldova de Rusia, dimpotrivă. El nu este „al treilea discurs“, între sovietism şi românism. Este doar un sovietism reeşapat.

S-a gîndit cumva mecanicist?

Extrem de mecanicist, mai ales, la un moment dat, de la nivelul diplomaţiei americane, care căuta stabilitate şi viza securitatea regională, în timp ce europenii puneau accent pe democratizarea internă. Aşa se explică faptul că, atunci cînd diplomaţi europeni de la Chişinău făceau petiţii despre presa care nu este liberă, ambasadorul american la Chişinău nu le semna. Americanii au gîndit strategic toată povestea, nu-i interesa democratizarea Republicii Moldova, îi interesa ca Republica Moldova să nu plece către Est, şi pentru atingerea acestui scop puneau între paranteze anumite derive democratice ale preşedinţiei. Dar această viziune nu a adus cîştiguri mari. Acest proiect, cu atragerea Republicii Moldova spre NATO, împreună cu Ucraina, a intrat într-o mare criză. S-a văzut asta şi în războiul din Georgia, şi în criza gazelor sau în actuala configuraţie politică de la Kiev. Ucraina este în mare criză, iar eşuarea proiectului euroatlantic în regiune poate să ducă Republica Moldova, văzută „la pachet“ cu Ucraina, spre o alianţă refăcută cu Federaţia Rusă. Aici e marele pericol.

Oficiul pentru Republica Moldova n-a funcţionat

Dacă aşa s-a gîndit în Cancelariile occidentale, ar trebui să discutăm şi despre politica de la Bucureşti. Dvs. vorbiţi în carte despre o „lipsă de viziune“, o „lipsă de coerenţă instituţională“ şi o „lipsă de proiect pe relaţia Bucureşti-Chişinău“. România, dincolo de ce se spunea la Washington, Bruxelles sau Moscova, ce putea face, şi n-a făcut?
Dau un exemplu, pornind de ce s-a întîmplat la Haga cu privire la delimitarea platoului continental al Mării Negre. Negocierile acestea au început în 1967. Negocierile au fost purtate şi înainte de 1997, anul în care România a semnat Tratatul cu Ucraina, şi după. Echipa de negociatori a fost formată în 2004, cînd premier era Adrian Năstase, a continuat să funcţioneze în vremea Guvernului Tăriceanu şi decizia s-a dat cînd Boc era premier. A fost un proiect suprapolitic, probabil singurul proiect suprapolitic şi consecvent pe care l-a avut România în Est. Pe Republica Moldova, un proiect suprapolitic n-a existat, din păcate. Mereu s-au schimbat echipele. Oficiul pentru Republica Moldova, direct subordonat prim-ministrului, n-a funcţionat în timpul Guvernării Tăriceanu; nici acum nu e funcţional, n-are un titular.

Ce am putea face noi pentru Republica Moldova?

Să europenizăm acest spaţiu, să împingem frontiera euroatlantică spre acest spaţiu… Viziunea ar trebui să se bazeze pe cîteva realităţi: ai o populaţie care îţi vorbeşte limba, care te înţelege, ai anumite afinităţi etno-istorice. În aceste condiţii, România trebuia să acţioneze şi pe dimensiunea estică, şi pe dimensiunea vestică. Pe Vest, trebuie să convingi şi la Bruxelles, şi la Washington că tu poţi să construieşti instituţional o relaţie cu Republica Moldova care să avantajeze integrarea euroatlantică. Republica Moldova ar trebui să fie importantă pentru proiectul euroatlantic al României, implicit al Europei. Faţă de Republica Moldova, interesul României trebuie să fie euroatlantic, european şi naţional. Nu trebuie un interes doar naţional şi retoric, ci un interes european. Dacă România a înţeles de ce a intrat în Uniunea Europeană, atunci trebuie să ştie că are în „fişa postului“ frontierele cu Republica Moldova. Ce face România, ca stat european, ca să exporte stabilitate? Dacă această idee va deveni subiect de interes politic, automat va deveni şi subiect de interes mediatic. Ziariştii noştri se rezumă, astăzi, la a dori să-i ia un interviu lui Voronin. Şi? Ajungem la „voronizarea“ imaginii Republicii Moldova, adică vom crede că tot ce spune Voronin spune populaţia. Dacă Republica Moldova va fi integrată într-un proiect euroatlantic al României, va deveni interesantă şi pentru mass-media. Acum, Republica Moldova îşi face loc în programele de ştiri cînd mai vizitează Traian Băsescu Chişinăul sau cînd Voronin mai spune ceva contra României. Asta-i tot! E o frecventare extrem de neproductivă a Republicii Moldova. Cînd exotizezi Republica Moldova, produci efecte contrare. Astăzi, Republica Moldova are un proiect faţă de România: distanţarea şi îngheţarea relaţiilor, iar Moscova are un alt proiect: menţinerea Republicii Moldova în siajul ei. Numai România e buimacă şi nu are proiect.

Cum ar fi trebuit să acţioneze România?

Problema nu e să mai cîntăm un cîntec, să mai recităm o poezie, ci să construim instituţii. Noi avem doar un Departament al Românilor de Pretutindeni, la Ministerul de Externe, în care se sparg toate oalele. Dar problemele care ţin de Republica Moldova sînt legate de Ministerul Muncii (permisele de muncă), de Ministerul Justiţiei (acordarea cetăţeniei), de Ministerul de Interne (controlul frontierei), de Ministerul Educaţiei (burse) etc. Pentru asta s-a inventat, teoretic, Oficiul pentru Republica Moldova. Or, acest oficiu n-a avut şef în ultimii ani şi nu are nici astăzi, n-a funcţionat. Deci noi n-am avut nici o viziune, nici instituţii care să se implice. Au fost doar eforturi individuale neincluse într-un proiect general. A lăsa problema Republicii Moldova doar pe seama unei lacrimi în colţul ochiului, pe seama „podurilor de flori“, sau a doinelor, înseamnă că ai ucis-o. Ideea nu este să plîngem împreună, ci să construim împreună.

Domnule Dungaciu, la Chişinău nu se găseşte presă românească cărţi de învăţătură, manuale, dicţionare.

Da, asta e situaţia. Din 2001, influenţa limbii ruse a crescut. În anii ’90, erau foarte mulţi părinţi ruşi care îşi trimiteau copiii la şcoli româneşti. Astăzi, începe să se schimbe acest trend. Oamenii îşi spun, astăzi, că dacă vrei să faci afaceri trebuie să înveţi limba rusă. Mai departe, revistele glossy sînt toate în limba rusă. Presa scrisă este în limba rusă, softurile de calculatoare sînt în limba rusă. Informaţia tehnică la telefoane mobile este în limba rusă. Filmele de la cinematograf sînt subtitrate în limba rusă. DVD-urile sînt în limba rusă.

Dar de ce România nu s-a implicat mai mult?

Din 2002 s-a dat un semnal în care s-a spus: nu ne mai ocupăm de Republica Moldova.

Cine a dat acest semnal?

A fost un consens la nivelul clasei politice: vrem să intrăm în Uniunea Europeană şi în NATO şi nu putem să acţionăm pe două fronturi. Şi s-a blocat relaţia cu Republica Moldova. La Bucureşti s-a gîndit aşa: de ce să avem belele pe relaţia cu Chişinăul, de ce să fim atacaţi mereu, de ce să tot fim acuzaţi de la Chişinău că acţionăm imperialist? Mai bine renunţăm să mai colaborăm, nu ne mai interesează Republica Moldova, ne concentrăm pe NATO şi UE. Noi n-am fost capabili să gestionăm relaţia cu Republica Moldova, dar nici relaţia cu Federaţia Rusă.

De ce ar trebui diplomaţia românească să-şi bată capul cu Republica Moldova, unde preşedintele Voronin are oscilaţii în găsirea aliaţilor, unde Transnistria este un focar de terorism, comerţ ilegal de arme şi droguri? Merită?

Ce înseamnă „merită“? Dacă invoci cele spuse de dvs., se poate ajunge la ideea: nu merită, închidem frontiera.

Declarativ, s-a insistat pe o relaţie specială cu Republica Moldova. Dar atît!

Relaţia României cu Republica Moldova se pune în termeni de prestigiu european: ce face România în Uniunea Europeană? De ce s-a integrat? Cum poate România să fie furnizor de stabilitate şi de securitate, dacă nu e în stare să gestioneze relaţia cu Republica Moldova, care este la frontiera ei? Cum mai mergi la Bruxelles? Ce mai însemni în Uniunea Europeană dacă nu te implici în Republica Moldova? Am uneori senzaţia că noi mergem la Bruxelles, ne aşezăm undeva mai în spate, ascultăm ce zic cei de la prezidiu, zicem da şi venim acasă. Asta nu este atitudine de membru al Uniunii Europene! Nu sîntem doar chelneri la Bruxelles… Vă dau exemplul Ungariei. Ungaria are pe Republica Moldova reprezentantul UE, Kalman Mizsei, Centrul de Vize pentru spaţiul Schengen este coordonat de Ungaria, iar generalul care se ocupă de securizarea frontierei între Republica Moldova şi Ucraina este maghiar, Fereny Banffy. Cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene în raport cu Republica Moldova sînt conduse de diplomaţi maghiari. Asta înseamnă, pentru Ungaria, prestigiu, capacitate profesională, probă de a administra instituţii europene. Iar noi am căzut la toate aceste examene. Noi încă avem mari disfuncţionalităţi în modul în care gestionăm dosarele cu privire la cetăţenie. Nici în acest domeniu n-am fost pregătiţi. Şi nu sîntem pregătiţi să gestionăm relaţia cu ţările estice. Noi vrem, de pildă, să semnăm un acord de mic trafic cu Ucraina, anul acesta avem inspecţie de la Schengen. Care-i soluţia „genială“ a Ministerului de Interne? Închidem toate punctele de trafic, pentru că n-am reuşit să le asigurăm funcţionalitatea din punct de vedere Schengen. Asta e soluţia românească: nu ne descurcăm, închidem tot. Dar asta e proba incapacităţii. Aşa s-a întîmplat şi cu Republica Moldova. Din 2002, Republica Moldova a dispărut din spaţiul public, din cauza neputinţelor noastre administrative, iar preşedintele Voronin exact asta vrea: România să nu fie prezentă în Republica Moldova. Asta îi uşurează sarcinile foarte mult. Peste toate neputinţele româneşti vine şi proiectul politic al preşedintelui Voronin, care vrea ruptură cu România, şi lucrurile ajung la criză şi la eşec. Iar România rămîne în afara jocului.

Din 1990, statul român a acordat anual un număr de burse elevilor şi studenţilor din Republica Moldova. Cam o mie de burse în fiecare an. Ce se întîmplă cu absolvenţii din Republica Moldova?

Acordarea de burse cred că a fost singurul proiect mai coerent al statului român şi o mană cerească pentru basarabeni. Un proiect pe care nu s-a lucrat, însă. Dacă întrebaţi la Ministerul Educaţiei ce fac acum absolvenţii din Republica Moldova, unde lucrează, cîţi au rămas aici, cîţi s-au întors în Republica Moldova, nimeni nu cred că ştie.

De ce?

Persoana care se ocupa de statistica acestor burse cred că a fost schimbată de zeci de ori. Oamenii aceia, absolvenţii, trebuiau să fie urmăriţi. Statul român ar trebui să discute cu aceşti absolvenţi. Care este eficienţa acestui proiect de acordare a burselor? Care e beneficiul statului român? La noi s-a gîndit la grămadă: trimitem cărţi, ziare şi dăm burse. Nimeni n-a urmărit procesul acesta. Închipuiţi-vă cîţi bani s-au dat în Republica Moldova, şi nimeni n-a urmărit ce s-a întîmplat cu banii aceia. În Republica Moldova, cartea rusă este mai ieftină decît cartea românească. De ce, dacă statul român a dat atîţia bani? De ce am dat bani? Ca să public cu orice preţ carte românească…, ca să bifez că am dat nişte bani…, asta înseamnă că sînt idiot. Trebuie publicată carte românească mai ieftină decît cartea rusă. Mai departe: Moscova trimite electronic ediţiile ziarelor sale, în limba rusă, la Chişinău, care se tipăresc în Moldova, ziariştii de la Chişinău mai adăugă două pagini, un fascicol, şi trimit ziarul pe piaţă. Cititorul din Republica Moldova are în fiecare zi ziarul rusesc pe masă. Noi ce făceam? Duceam cu sarsanaua ziare la Chişinău, mai vechi cu două-trei zile. Noi trebuia să avem acolo tipografii care să tipărească presă românească, oferită cetăţenilor la prima oră a zilei. Vă daţi seama ce beneficiu era? Dădeam de lucru şi tipografului, şi ziaristului local.

Cum vi s-a părut evoluţia Bisericii Ortodoxe Române? După ce Daniel a devenit Patriarh, a fost activată şi o Episcopie la Dubăsari. Poate BOR să suplinească un proiect politic?

Într-o geopolitică a ortodoxiei, activitatea Bisericii Ortodoxe Române e foarte interesantă. BOR n-a recunoscut niciodată ocupaţia canonică rusă în Basarabia. A fost reactivată Mitropolia Basarabiei în 1992, iar reactivarea Mitropoliei Basarabiei, sub oblăduirea Patriarhiei de la Bucureşti, cred că a fost primul semn coerent al statului român în relaţia României cu Republica Moldova. Dar mai este de spus încă ceva: conflictul acesta care s-a declanşat de atunci împotriva Mitropoliei Basarabiei este, de fapt, interfaţa eclezială a conflictului transnistrean. Ce este, de fapt, conflictul transnistrean? Tentativa Moscovei de a menţine Republica Moldova în siajul său sau de a o arunca într-o criză care să n-o mai poată face guvernabilă. Moscova şi-a lăsat enclave (prin Georgia, prin Moldova) ca să le poată oricînd reactiva. Asta a fost şi cu războiul împotriva Mitropoliei Basarabiei, văzută ca o instituţie care ar duce Chişinăul prea aproape de Bucureşti. Şi Moscova nu acceptă asta. Biserica Ortodoxă Română, sprijinită şi la CEDO de avocatul american John Warwich Montgomery, a dus o luptă continuă, care s-a încheiat, într-o primă fază, prin recunoaşterea la CEDO a Mitropoliei Basarabiei. Problema care apare acum este recunoşterea celor trei episcopii. Una dintre episcopii, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, cu sediul la Dubasari, nu are însă o justificare canonică. România a avut în perioada interbelică o misiune ortodoxă peste Nistru, fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria. Misiunea Ortodoxă a fost foarte importantă, pentru că a redeschis bisericile: oamenii îşi aduc aminte că, atunci cînd au venit românii peste Nistru, au redeschis bisericile închise de sovietici. Dar la Dubăsari n-a fost niciodată episcopie. Nu poţi să transformi acea misiune ortodoxă în episcopie fără să fii conştient că deranjezi Moscova. Niciodată în istorie România n-a avut peste Nistru legitimitate canonică, chestiune care poate duce, pe bună dreptate, la protestele Patriarhiei Ruse.

„O alianţă împotriva comuniştilor este posibilă“

Credeţi că alegerile parlamentare, din 5 aprilie, pot să răstoarne configuraţia politică de acum, cu majoritatea comunistă?

Alegerile locale au arătat un lucru: în Chişinău a ieşit un primar, Dorin Chirtoacă, şi proromân, şi pro-NATO, şi pro-UE. La nivelul întregii ţări, 52% din populaţie a votat cu partide necomuniste. Dacă însumăm toate voturile, comuniştii au pierdut alegerile locale. Teoretic vorbind, o coaliţie împotriva comuniştilor, care să aibă şi majoritate în Parlament, se poate face. Deja, cele trei partide cu şanse să intre în Parlament, Partidul Liberal, Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Democrat Liberal, au anunţat că vor face o coaliţie împotriva comuniştilor, ca să izoleze Partidul Comuniştilor. Ceea ce este posibil. În toată istoria de după 1990, nici o alianţă prooccidentală în Republica Moldova n-a ţinut.

Da, e adevărat, dar asta nu înseamnă că nu va ţine nici una. Contează să existe un interes al Uniunii Europene, o mînă fermă, care să spună: voi trebuie să faceţi asta, şi asta, şi asta. Dacă le pui o cupolă prin care să-i ţii alături într-un proiect european, există şanse ca această alianţă să reziste.

Există acest proiect? Există un interes al UE pentru a susţine un proiect european în Republica Moldova?

Problema este că, în toate intenţiile europene, Republica Moldova este inclusă în proiecte cu Belarus, Caucazul de Sud şi Ucraina. Logica ar fi ca Moldova să intre într-un alt proiect, cu Balcanii de Vest. Dacă Republica Moldova rămîne pe direcţia Ucraina, Caucaz, Belarus, ea n-are nici o şansă rapidă de integrare. Republica Moldova trebuie să intre într-o altă logică, care să-i acorde şanse sporite de integrare în UE. Dar această nouă logică ar fi trebuit să fie susţinută de Bucureşti, Bucureştiul era dator Republicii Moldova pentru o nouă logică politică, chiar dacă a fost refuzat cu proiectul Balcanii de Vest de către Chişinău. Dar nu cu sprijin retoric, ci cu creionul pe hîrtie şi cu insistenţe la Bruxelles. Există însă o incapacitate a discursului profesionist din România în faţa UE. Cred că a fost o conspiraţie a incompetenţei, părerea mea este că UE şi NATO aşteptau propuneri şi acţiuni din partea României faţă de Republica Moldova. Am fi o avut toate argumentele, dar n-am încercat, n-am jucat cartea Republicii Moldova, într-un proiect euroatlantic. Dacă n-ai jucat cartea, nu mai poţi să dai vina pe Washington şi pe Bruxelles, de vină eşti tu, pentru că nu poţi veni cu soluţii sau expertiză. Dar, revenind, dacă în jurul acestei coaliţii necomuniste din Republica Moldova, ar fi o asistenţă internaţională, ar putea funcţiona.

Nu sînteţi cumva un pic prea optimist? Gîndiţi-vă, dacă un singur partid din cele trei ale posibilei alianţe se răzgîndeşte şi merge cu Partidul Comuniştilor, această alianţă pică. Aşa s-a întîmplat cu PPCD. A trecut la comunişti, a trădat, şi le-a asigurat comuniştilor majoritatea în Parlament.

Eu am spus că teoretic este posibilă o alianţă împotriva comuniştilor. Eu nu cred că această coaliţie va rezista în mod natural, neasistată. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat în Consiliul Municipal din Chişinău. Iniţial, acolo majoritatea era deţinută de partide necomuniste. Asta pînă la un moment dat, cînd s-au certat, s-a schimbat preşedintele, iar aliaţii comuniştilor au revenit şi acum deţin puterea şi în Consiliu. Trebuie să se dea un mesaj occidental foarte clar că Republica Moldova, dacă izolează Partidul Comuniştilor, are şanse de apropiere de UE.

Cum vă gîndiţi la o alianţă, cînd avem trădarea PPCD-ului? Sigur, ce-a păţit Iurie Roşca se mai poate traduce şi cu vorba populară „fiecare pasăre pe limba ei piere“.

Sondajele asta spun. Sondajele dau PPCD într-o scădere vertiginoasă. Nu sînt nici măcar în preajma necesarului de 6%. Ei apar cu 3% sau 4%. La PPCD a fost o schimbare extrem de radicală, pe două paliere: de la discursul ideologic anticomunist s-a trecut la un mesaj care n-a mai conţinut nici un mesaj anticomunist. În al doilea rînd, PPCD a trecut de la mesajul proromânesc, prounionist, la unul care este în siajul moldovenismului: „Republica Moldova, ţară de succes“. În istoria alegerilor nu s-a mai văzut ca un partid să-şi schimbe atît de radical mesajul, fără să piardă oameni, aderenţi, simpatizanţi.

Cum vi se par liderii Partidului Liberal?

Dorin Chirtoacă nu a fost ales primar al Chişinăului pentru calităţile lui administrative. Dorin Chirtoacă e un stindard, un steag. Asta e şi explicaţia pentru care Partidul Liberal, fără structuri în teritoriu, creşte tot mai mult în simpatiile electoratului. Acum ar avea 10-12%. PL este o aspiraţie. Dorin Chirtoacă reprezintă acei alegători care consideră că România trebuie să fie principalul partener al Republicii Moldova. Dorin Chirtoacă este purtătorul unui mesaj. Cei care erau în piaţă, la Chişinău, cînd PPCD făcea manifestaţii de protest, sînt astăzi cei care susţin Partidul Liberal. În plus, Partidul Liberal nu este nici aşa vocal cum era PPCD, nu este nici aşa de „agresiv“ în discurs, piaţa politică s-a mai civilizat, deci este mai uşor de prizat şi la nivel euroatlantic. Este interesant că, în Chişinău, mulţi ruşi l-au votat pe Dorin Chirtoacă.

Cum aşa?

Aşa s-a întîmplat şi în ţările baltice, unde, în Estonia şi Letonia, erau 30-40% populaţie de etnie rusă, dar au intrat în NATO şi Uniunea Europeană. Ruşii din ţările baltice au spus: noi sîntem ruşi, dar nu mai vreau să mai ascult de Moscova, vreau în Uniunea Europeană. Ei au gîndit pragmatic: pentru mine, pentru copiii mei, contează mai mult să am un paşaport european, eu vreau să trăiesc mai bine, eu vreau să pot lucra oriunde în Europa, chiar dacă rămînem ruşi. Ruşii din ţările baltice au văzut că proiectul UE şi NATO este serios, aşa că au mers într-acolo. Este ceea ce am numit „efectul baltic“. Aşa se poate întîmpla şi în Republica Moldova.
(Sursa : Observatorcultural.ro)