Dosarul Palanca – de ce acum?

Author : Mircea Birca | Thursday, December 3, 2009
Comments Off

„Ucraina şi România sunt practic sortite să fie concurente în următorii cinci ani” (Vitali Kulik, directorul Centrului de studii pentru problemele societăţii civile din Kiev, 02.12.09)

Totul a început cu vizita din 3-4 noiembrie la Chişinău a secretarului Consiliului de securitate şi apărare al Ucrainei, Larisa Bogatîriova. Cu această ocazie au fost repuse pe tapet problemele demarcării hotarului moldo-ucrainean şi a recunoaşterii reciproce a proprietăţilor aflate pe teritoriul celuilalt stat. Inclusiv cazul Palanca. Momentul şi atmosfera ulterioară a vizitei oficialului de la Kiev sugerează însă altceva. Totul a plecat, în realitate, de la rapiditatea cu care s-au dezgheţat relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău după schimbarea de putere din R. Moldova.

Gelozii şi revendicări geopolitice

Relaţiile dintre cele două maluri ale Prutului au fost reluate cu viteză, nu doar la nivelul declaraţiilor. La unison, liderii AIE au vorbit (şi făcut) mult pentru normalizarea acestei relaţii, cea mai afectată pe timpul regimului Voronin. Semnarea Acordului de mic trafic la frontieră, declanşarea negocierilor pentru celelalte acorduri politice, ridicarea regimului de vize, alte înţelegeri convenite în relaţia bilaterală sunt premisele bune ale unui parteneriat eficace.

Toate aceste lucruri nu au rămas nesesizate. Cu atât mai mult cu cât, în documentul de constituire a AIE, România este pusă în pereche cu Ucraina în ceea ce priveşte parteneriatele strategice. Kievul a privit fără încântare şi cu gelozie deblocarea urgentă a relaţiilor Chişinăului cu vecinul său vestic şi, exasperat, a reacţionat. Nu atât printr-o vizită oficială, cât prin atmosfera creată în jurul acestei vizite şi, în general, a relaţiei dintre RM şi Ucraina. Deloc întâmplător, unii deputaţi din Rada Supremă susţineau că vizita Larisei Bogatîriova era legată de – nici mai mult nici mai puţin! – examinarea posibilităţii unirii RM cu România în cadrul unui stat comun.

Şi ca lucrurile să frizeze chiar ridicolul, un deputat din Comisia pentru Relaţii Internaţionale a Radei vorbea nestingherit despre faptul că: „…serviciile secrete române duc negocieri neoficiale cu anumite servicii secrete din Transnistria pentru ca unirea RM cu România, despre care se vorbeşte la modul serios în România şi care este evocată de unii reprezentanţi ai noii coaliţii de guvernare de la Chişinău, să se producă în fapt prin separarea Transnistriei”. Iar ca peisajul să fie complet, mai trebuie să adăugăm şi îngrijorarea recentă a unor comentatori politici cu nume ucrainean de la Tiraspol, care deplâng întărirea relaţiilor dintre România şi Rusia în detrimentul… Ucrainei.

Repunerea pe tapet a „cazului Palanca” nu ţine, aşadar, doar de relaţia bilaterală, ci trebuie citită cel puţin la nivel trilateral: Chişinău – Kiev – Bucureşti. Supravegheată îndeaproape un actor, discret de data asta, dar niciodată absent din aranjamentele regionale din acest spaţiu.

O ciorbă veche, reîncălzită (geo)politic

Efectele „cazului Palanca” nu se resimt doar la nivel geopolitic sau diplomatic, căci dimensiunea de politică internă a cazului devine tot mai evidentă.

Despre ce este vorba, în esenţă? Tratatul dintre RM şi Ucraina cu privire la frontiera de stat a fost semnat la Kiev, la 18 august 1999, de către preşedinţii Petru Lucinschi şi Leonid Kucima. În ciuda unor declaraţii grandilocvente şi patriotice ale următorului preşedinte, regimul Voronin a validat ceea ce pregătise regimul Lucinschi, ratificând documentul la 21 iulie 2001, prin votul Parlamentului (73 pro şi 20 împotrivă). Partea secretizată a respectivului Tratat, respectiv Protocolul adiţional, conţine două articole importante: „1.1. RM transmite în proprietate (posesiune, folosinţă şi administrare) Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a RM, precum şi sectorul de teren, prin care trece acesta; 1.2. Sectorul transmis constituie proprietatea Ucrainei pe teritoriul RM”.

De aici începe disputa. Guvernul Filat se vede pus în faţa unui fapt împlinit şi crede că îndeplinirea Tratatului este o compensaţie pentru cedarea anterioară a Kievului la Giurgiuleşti şi, în termeni pragmatici, ar fi un bun prilej de „resetare” a relaţiei cu Ucraina. Cu care, în realitate, Chişinăul nu a realizat nimic concret în ultimii ani (cu excepţia Misiunii EUBAM). În compensaţie, RM ar putea să primească în proprietate inclusiv cele circa 113 obiective, în special sanatorii şi diferite edificii pe litoralul Mării Negre, Koblevo, Zatoka, Sergheevka etc. aflate pe teritoriul ucrainean.

Opoziţia simte o posibilitate de atac şi aduce în spaţiu public teme mai noi şi mai vechi, încercând să pună în cârca actualei guvernări chestiuni cu care aceasta nu are, riguros vorbind, nicio legătură. Ele ţin de delimitările frontaliere moldo-ucrainene din anii ’90 şi cedările pe care Chişinăul le-ar fi făcut atunci, de faptul că Giurgiuleştiul nu poate fi o compensaţie pentru Palanca şi că orice „cedare” în detrimentul Ucrainei ar fi un afront la adresa „suveranităţii şi independenţei statului”. Teme grele, încărcate retoric, şi cu miză politică evidentă.

Un cartof fierbinte pus de Kiev în mâinile lui Filat

Problema de fond nu este neapărat care dintre părţi are dreptate până la capăt. În asemenea chestiuni, diavolul stă în detalii, iar diplomaţia are o vorbă care spune că „nu contează câtă dreptate ai, contează cât negociezi”. Două probleme se pun aici cu acuitate. Prima este crucială: de ce Kievul deschide acest dosar acum? Răspunsul are valenţe geopolitice şi ţine de statutul şi importanţa pe care o vrea Ucraina în regiune. Kievul a reacţionat la încălzirea evidentă a relaţiilor Bucureşti – Chişinău, inclusiv prin deschiderea acestui dosar. Dar care sunt consecinţele? În ciuda retoricii amicale a Kievului, „dosarul Palanca” poate fi o piatră de moară atârnată – cu bună ştiinţă? – de gâtul guvernului Filat în ajun de campanie electorală.

Căci a doua miză a acestui dosar este internă şi ţine de modul în care se va gestiona (manipula) reacţia populaţiei. Mai cu seamă că un asemenea dosar, aşezat sub egida cutremurătoare a „cedărilor teritoriale”, are un potenţial emoţional major. Deja chestiunea a fost inflamată de presa de la Chişinău, iar dimensiunea politică a unor asemenea gesturi nu poate scăpa neobservată. A degaja în asemenea dispute aspectele subiective (politice) de cele obiective (tratate) este o întreprindere dificilă.

În asemenea gen de bătălii nu câştigă obligatoriu cine are dreptate, dar cine reuşeşte să convingă opinia publică că are dreptate. Iar în condiţiile în care situaţia pieţei mediatice din RM nu este încă normalizată, noua lege a Audiovizualului stagnează – oare de ce? -, iar dominaţia mediatică a actualei opoziţii este încă semnificativă, o asemenea dezbatere publică poate face rău actualei alianţe în perspectiva viitoarelor confruntări electorale.

Abordarea diplomatică şi abordarea mediatică

Cazul Palanca şi tot ce ţine de acesta mai putea aştepta, fără probleme, până după momentul stabilizării guvernării de la Chişinău. Dar Kievul nu a mai avut răbdare. În acest moment, cazul riscă să modifice agenda dezbaterii interne şi să ofere opozanţilor muniţie la care nu sperau. Dosarul rămâne încă deschis şi gestionarea lui mediatică trebuie să fie făcută la fel de atent precum cea diplomatică.

Sursa: timpul.md

Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.