ADEVÄ‚R ÅžI FICÅ¢IUNE: DOSARUL “DOMNUL LIBAN”

PREAMBUL

Cui prodest? Cui foloseÅŸte destabilizarea economică ÅŸi politică a micuÅ£ului stat arab mediteranean? ÃŽn urma asasinării la 14 februarie 2005 a omului care a pus capăt unui război dezastruos de 15 ani, crimă care a emoÅ£ionat ÅŸi îndurerat nu numai poporul libanez, ci ÅŸi întreaga comunitate internaÅ£ională (fostul prim – ministru avea numeroÅŸi prieteni printre actualii ÅŸefi de state), mi-am pus această întrebare extrem de simplă, dar cu un răspuns extrem de complex. Răspuns care trebuie căutat printre curmalii ÅŸi plantaÅ£iile de măslini din sudul ţării, printre taberele de refugiaÅ£i din Valea Bekaa, printre cartierele luxoase ale Beirutului ori printre ruinele rămase în urma războiului civil care a îndoliat fosta “ElveÅ£ie” a Orientului Apropiat, dar în egală măsură ÅŸi printre urmele prafului stârnit de tancurile ÅŸi aviaÅ£ia israeliene ori printre jocurile de culise ale cancelariilor occidentale. Cu ocazia elaborării lucrării nu mi-am propus să dau un răspuns ÅŸi mai ales nu doresc să acuz pe nimeni. Concluziile oficiale ale celor două rapoarte ale Comisiei independente internaÅ£ionale de anchetă a asasinării lui Rafic Hariri prezentate la sfârÅŸitul anului trecut de către procurorul Detlev Mehlis sunt, deja, cunoscute, iar pe marginea lor s-a scris ÅŸi s-a publicat. ÃŽn prezent, ancheta este în derulare, continuă să se strângă probe, au fost operate arestări, autorii morali par a fi cunoscuÅ£i, este oarecum stabilit un modus operandi al crimei, mai rămân a fi prinÅŸi autorii faptei, însă, este imposibil de anticipat deznodământul acestei afaceri. Am încercat să înÅ£eleg faptele ÅŸi motivaÅ£iile intime ale crimei. De aceea, doresc să prezint un scenariu de lucru, imaginar, care poate pune într-o altă lumină derularea evenimentelor trecute ÅŸi viitoare.SCURT ISTORIC

Prin poziţia sa geopolitică, Libanul a fost plasat la intersecţia a trei continente şi a reprezentat culoarul de trecere obligatoriu între Occident şi lumea arabă. De asemenea, constituie o poartă de acces spre Asia centrală şi spre Rusia. De aceea, ţara a fost practic invadată şi cucerită de toate popoarele bazinului mediteranean, cât şi de triburile nomade din Peninsula Arabă. În fine, datorită configuraţiei sale geografice accidentate, această ţară muntoasă a primit, deseori, refugiaţi din numeroase regiuni. Toate aceste popoare au lăsat nu numai o amprentă arhitecturală, dar şi un aport cultural şi religios important.

La sfârÅŸitul mileniului al III – lea î.Hr., cananeenii ÅŸi fenicienii ÅŸi-au stabilit pe coaste puncte comerciale ÅŸi au fondat Cetăţile – Stat Tyr, Sidon, Byblos, Beirut. ÃŽn antichitate, Libanul, care făcea parte din Fenicia, a cunoscut o civilizaÅ£ie strălucitoare. Fenicienii creaseră un alfabet din 22 de litere, care a înlocuit scrierea cuneiformă, folosită pe atunci, care s-a răspândit de-a lungul întregii Mediterane. IndependenÅ£a Feniciei a luat sfârÅŸit odată cu cucerirea sa de către Alexandru Macedon în 333 î.Hr. ÃŽncepând de atunci ÅŸi până în secolul al XV – lea, Libanul a dispărut ca entitate politică suverană ÅŸi a fost înglobat într-o zonă vastă numită “siriană”. DominaÅ£ia greacă a durat trei secole până la cucerirea romană.

ÃŽn anul 64 î.Hr., legiunile lui Pompei au fondat Provincia Syria, iar Beirutul a devenit metropola militară ÅŸi comercială a romanilor în Orient. CreÅŸtinismul s-a propagat în provincie încă din prima jumătate a mileniului I. ÃŽn anul 395, în momentul împărÅ£irii Imperiului Roman, Provincia Syria, devenită creÅŸtină, a fost ataÅŸată Imperiului Roman de Răsărit. Biserica siro – maronită a apărut în dioceza “Orient” a Imperiului Bizantin. Ea constituia o ramură a vechii biserici siriace a Antiohiei.

ÃŽn anul 628, arabii au invadat regiunea ÅŸi după înfrângerea bizantinilor în bătălia de la Yarmuk (636), oraÅŸele de pe coasta libaneză au căzut în mâinile musulmanilor care au plasat “provincia” sub autoritatea lor. Ca urmare a cuceririi arabe, populaÅ£ia s-a modificat considerabil, căci arabii, evreii ÅŸi perÅŸii intraseră în Å£ară. De atunci, creÅŸtinii au trăit alături de musulmanii sunniÅ£i ÅŸi ÅŸiiÅ£i, constituind o minoritate. Cu toate acestea, maroniÅ£ii au reuÅŸit să îşi păstreze o oarecare autonomie, datorită legăturilor cu BizanÅ£ul, cu Occidentul ÅŸi cu alte minorităţi din Liban.

Dar controversele religioase au divizat inevitabil populaÅ£iile, care s-au împărÅ£it în secte. Tot atunci au început primele ciocniri între comunităţile confesionale. MunÅ£ii au servit drept refugiu, mai întâi pentru maroniÅ£i (secolul al VIII -lea), apoi pentru ÅŸiiÅ£i (secolul al IX -lea) ÅŸi în fine pentru druzii alungaÅ£i din Egipt (secolul al XI – lea). Cea mai mare parte a acestor comunităţi a format minorităţi (maronită, ÅŸiită, druză etc.). La mijlocul secolului al XI – lea, Marea Schismă a împărÅ£it lumea creÅŸtină în romano – catolici ÅŸi ortodocÅŸi, iar Libanul “s-a îmbogăţit” cu noi comunităţi religioase.

ÃŽn timpul cruciadelor (1090 – 1300), francii au pus stăpânire pe coastele libaneze. ÃŽn 1090 Ierusalimul cădea în mâinile lor, în 1109 Tripoli, iar în 1110 Sidonul ÅŸi Beirutul. Libanul a rămas două secole sub dominaÅ£ie franceză, până în 1289 (capitularea oraÅŸului Tripoli).

Timp de două secole şi jumătate, până în 1516, regiunea a fost sub autoritatea mamelucilor din Egipt. În această perioadă, numeroşi maroniţi au găsit adăpost în munţi sau în insula Cipru.

Începând cu dominaţia otomană s-a deschis o nouă perioadă, întrucât turcii au acordat autonomie libanezilor, în schimbul unui tribut. Totuşi, aceasta a fost o perioadă instabilă din punct de vedere politic, întrucât druzii, şiiţii şi maroniţii au intrat în conflict unii împotriva celorlalţi. Druzii au reuşit să controleze ţara timp de două secole, ceea ce a favorizat conflictele violente cu maroniţii. În cursul perioadei otomane, în special cu începere din secolul al XVIII – lea, Libanul a primit mai multe minorităţi persecutate: grecii şi siriacii catolici.

La mijlocul secolului al XIX – lea, Franţa şi Marea Britanie au intervenit pentru a asigura protecţia anumitor grupuri etnico – religioase, în cursul războiului izbucnit între maroniţi şi druzi. Un guvernorat autonom maronit, plasat sub protecţia Franţei, a fost creat în 1864.

În 1920, după destrămarea Imperiului Otoman, Libanul a trecut sub mandat francez, când i-au fost trasate actualele frontiere, fiindu-i atribuite Valea Bekaa şi sudul ţării, teritorii care făceau parte din Siria, aflată, de asemenea, sub tutelă franceză. În această perioadă, mai multe zeci de mii de armeni, care au fugit din cauza persecuţiilor turceşti, s-au stabilit în ţară, fiind urmaţi de imigraţia kurdă (aproximativ 60.000 de persoane). Statul francez, în calitate de putere mandatară, avea obligaţia de a respecta statutul personal al diverselor populaţii şi interesele lor religioase, de a menţine drepturile comunităţilor, precum cel de a-şi păstra şcolile şi de a se abţine de la orice intervenţie în rândul comunităţilor religioase, ale căror imunităţi erau în mod expres garantate.

TotuÅŸi, noua entitate politică nu a fost acceptată de naÅ£ionaliÅŸtii arabi, care doreau crearea unei “Sirii Mari”. De asemenea, Siria, devenită independentă, nu admintea să fie privată de o mare parte a ieÅŸirii sale la Mediterana.

Libanul ÅŸi-a câştigat independenÅ£a în anul 1943. După 1948, numeroÅŸi refugiaÅ£i palestinieni, alungaÅ£i din casele lor ÅŸi-au găsit refugiul în acest stat ÅŸi au furnizat mâna de lucru ieftină în cursul perioadei de prosperitate economică. ÃŽn urma instaurării în ţările arabe a unor regimuri revoluÅ£ionare sau socialiste, în Liban au sosit ultimele valuri de minorităţi devenite indezirabile în propriile state: asirienii, siriacii ÅŸi caldeenii din Irak, alawiÅ£ii din Siria, creÅŸtinii din Egipt etc. După războiul din 1967 (Yom Kippur), alÅ£i refugiaÅ£i palestinieni au venit în masă. De asemenea, în urma confruntărilor din Iordania, OrganizaÅ£ia pentru Eliberarea Palestinei s-a stabilit împreună cu “fidainii” săi în Liban, populaÅ£ia palestiniană ajungând să reprezinte circa 15% din populaÅ£ie.

Războiul civil a izbucnit la 13 aprilie 1975 şi a opus mai întâi falangele creştine şi palestinienii, iar din august au intervenit de partea acestora din urmă miliţiile islamo – progresiste.

“Tragicul coÅŸmar al capitalei libaneze din acele zile, prolog al unui îndelungat ÅŸi distrugător război civil, începuse pe neaÅŸteptate în urma unui incident petrecut în cartierul Ain Remmaneh din sud – estul oraÅŸului. Aici se oficia ceremonia inaugurării unei biserici greco – catolice în prezenÅ£a ÅŸefului suprem al partidului falangist, Pierre Gemayel, al liderului partidului naÅ£ional liberal, Camille Chamoun, a mai multor deputaÅ£i din ambele partide ÅŸi a unei mase de partizani politici ai acestora. Străzile din jur erau bine păzite de gărzi ale partidului falangist.

Spre ora prânzului, când ceremonia din biserică se apropia de sfârşit, un Fiat în viteză a forţat barajele, din interiorul său deschizându-se foc de armă automată asupra gărzilor falangiste din rândul cărora o persoană a fost ucisă pe loc. O oră mai târziu, grupuri de falangişti surescitaţi de cele întâmplate au oprit în apropiere un autobuz încărcat cu palestinieni ce se întorceau de la o manifestaţie din cartierul universităţii arabe, îndreptându-se spre tabăra Tall El – Zaatar. A urmat un adevărat măcel, toţi pasagerii autobuzului căzând victime setei de răzbunare oarbă a falangiştilor, incitaţi de o provocare vădită, ai cărei organizatori au rămas neidentificaţi. Autobuzul, aşa cum l-am văzut câteva zile mai târziu, chiar la locul întâmplării, era ciuruit de sute de gloanţe, înfăţişarea sa sugerând că ar fi fost cu totul imposibil ca cineva aflat înăuntru să poată scăpa cu viaţă dintr-un asemenea prăpăd”1.

O primă intervenţie siriană a avut loc în anul următor (6 iunie 1976), pentru a încerca dezarmarea palestinienilor.

ÃŽn 1978, Israelul a ocupat la rândul său sudul ţării (până la râul Litani). RezoluÅ£ia Consiliului de Securitate nr. 425 cerea retragerea trupelor israeliene ÅŸi istalarea unei “ForÅ£e interimare a NaÅ£iunilor Unite” (U.N.I.F.I.L.). Israelul a continuat să controleze o parte din Libanul de Sud prin intermediul unei miliÅ£ii creÅŸtine, Armata Sud – Libaneză (S.L.A.). MiliÅ£ia a fost înfiinÅ£ată de un maior greco – catolic, Saad Haddad. Această forţă onusiană nu a putut împiedica o nouă intervenÅ£ie a Israelului în 1982, în cursul căreia Beirutul a fost asediat, iar OrganizaÅ£ia pentru Eliberarea Palestinei decimată (“Pace în Galileia”).

Siria a intervenit din nou în 1983, de asemenea împotriva O.E.P. şi a ocupat 60% din teritoriul Libanului. Pax syriana părea preferabilă continuării războiului şi dezagregării ţării.

La data de 24 mai 2000, Israelul se retrăgea din Libanul de Sud punând capăt unei ocupaţii de 22 de ani.

ACORDUL DE LA TAIF

“Acordul de la Taif” (22 octombrie 1989) a permis o întoarcere progresivă la calm, în ciuda unei slabe rezistenÅ£e a generalului Michel Aoun, comandantul armatei creÅŸtine. Unul din artizanii acestei înÅ£elegeri dintre combatanÅ£i a fost chiar Rafic Hariri, iar locul se pare că nu a fost ales întâmplător. La Taif, Hariri ridicase pentru suveranul Arabiei Saudite, un palat luxos în numai ÅŸase luni, fapt care i-a adus nu numai aprecierea, ci ÅŸi recunoaÅŸterea. La Taif ÅŸi-a început cariera de om de afaceri, de aceea, probabil, a ales simbolic acelaÅŸi loc, pentru a da un semnal al reconstrucÅ£iei ţării ÅŸi al începerii unei noi vieÅ£i pentru libanezi. Principalele dispoziÅ£ii ale Acordului urmăreau eliminarea principalului motiv care a condus la izbucnirea războiului: existenÅ£a confesionalismului ÅŸi divizarea societăţii libaneze. Reformele politice îşi propuneau aÅŸezarea pe noi fundamente a următoarelor instituÅ£ii, astfel:

Camera DeputaÅ£ilor este puterea legislativă care exercită controlul general asupra politicii ÅŸi activităţilor guvernului. PreÅŸedintele Camerei ÅŸi biroul său sunt aleÅŸi pe perioada mandatului Camerei. Camera DeputaÅ£ilor poate o singură dată, la doi ani de la alegerea preÅŸedintelui său ÅŸi a vicepreÅŸedintelui, în timpul primei reuniuni, să retragă încrederea acordată preÅŸedintelui său ÅŸi vicepreÅŸedintelui, în baza unei cereri semnate de cel puÅ£in 10 deputaÅ£i, cu votul a două treimi dintre membrii săi. ÃŽn acest caz, trebuie să se întrunească imediat pentru a alege alte persoane pe posturile vacante. Orice proiect de lege, cu caracter urgent, transmis de Consiliul de MiniÅŸtri Camerei DeputaÅ£ilor nu poate fi adoptat decât după ce a fost înscris pe ordinea de zi, citit ÅŸi după trecerea perioadei prevăzute de ConstituÅ£ie, fără ca el să nu fi fost, însă, votat sau respins de Cameră ÅŸi după obÅ£inerea acordului Consiliului de MiniÅŸtri. CircumscripÅ£ia electorală este “muhafazatul”. Până la adoptarea de către Camera DeputaÅ£illor a unei legi electorale care să excludă confesionalismul, locurile parlamentare au fost repartizate astfel:

a) în mod egal între creştini şi musulmani;

b) proporţional între comunităţile celor două părţi;

c) proporţional între regiuni.

Numărul membrilor Camerei Deputaţilor a crescut la 108, existând o egalitate între creştini şi musulmani. În ceea ce priveşte locurile nou create, pe baza acestui document, ele vor fi prevăzute în mod excepţional, şi doar o singură dată, prin desemnarea de către guvernul de Concordie Naţională care urmează a fi format.

După instalarea primului parlament naţional non – confesional, va fi creat un senat unde vor fi reprezentate principalele confesiuni religioase şi ale cărui competenţe vor fi limitate la problemele primordiale.

Preşedintele Republicii este şeful statului şi simbolul unităţii patriei. El veghează la respectarea Constituţiei, a independenţei Libanului, a unităţii şi integrităţii sale teritoriale în conformitate cu dispoziţiile constituţionale. Este comandatul suprem al Forţelor armate, care sunt subordonate Consiliului de Miniştri. El exercită următoarele prerogative:

1) prezidează Consiliul de Miniştri ori de câte ori doreşte, fără a participa, însă, la vot;

2) prezidează Consiliul Suprem de Apărare;

3) poate retrimite Consiliului de Miniştri în termen de 15 zile orice decret al acestuia după ce a fost depus la grefa preşedinţiei;

4) publică legile conform termenelor stipulate în Constituţie şi cere publicarea lor după ce au fost adoptate de către Camera Deputaţilor. El poate, după ce a informat Consiliul de Miniştri despre aceasta, să retrimită legile pentru o nouă dezbatere în cadrul termenelor stipulate în Constituţie şi conform dispoziţiilor acesteia. La expirarea termenelor, dacă legile nu au fost nici publicate, nici returnate, ele devin executorii şi trebuie să fie publicate;

5) transferă Camerei Deputaţilor proiectele de legi care îi sunt transmise de Consiliul de Miniştri;

6) îl numeşte pe preşedintele Consiliului care a fost desemnat după consultarea cu preşedintele Camerei Deputaţilor şi pe baza consultărilor parlamentare ale căror rezultate sunt imperative şi pe care trebuie să le comunice în mod oficial preşedintelui Camerei;

7) promulgă decretul de numire a preşedintelui Consiliul de Miniştri;

8) promulgă decretul de formare a guvernului, în acord cu preşedintele Consiliului de Miniştri;

9) promulgă decretele de acceptare a demisiei guvernului sau a miniştrilor sau revocarea lor;

10) îi numeşte pe ambasadori şi primeşte scrisorile lor de acreditare. Conferă prin decret decoraţiile statului;

11) negociază tratatele internaţionale şi le ratifică de comun acord cu preşedintele guvernului. Acestea nu devin executorii decât după aprobarea Consiliului de Miniştri. Guvernul informează despre acesta Camera Deputaţilor, atunci când interesul ţării şi securitatea statului o permit. În ceea ce priveşte tratatele care au legătură cu bugetul de stat sau tratatele comerciale şi tratatele care nu pot fi invalidate anual, acestea nu pot fi ratificate decât cu acordul Camerei Deputaţilor;

12) adresează, atunci când este necesar, mesaje Camerei Deputaţilor;

13) convoacă prin decret şi de comun acord cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Camera Deputaţilor pentru a ţine sesiuni extraordinare;

14) are dreptul de a supune atenţiei guvernului orice problemă urgentă în mod independent de ordinea de zi;

15) convoacă Consiliul de Miniştri, în mod excepţional, ori de câte ori consideră necesar, în acord cu şeful guvernului;

16) acordă amnistia în mod individual prin decret;

17) nu poate fi urmărit în justiţie în timpul exercitării mandatului său, decât în cazul încălcării Constituţiei sau al înaltei trădări.

Preşedintele Consiliului de Miniştri este şeful guvernului. Reprezintă guvernul şi se exprimă în numele acestuia, este responsabil de execuţia politicii generale decise de guvern. I-au fost conferite următoarele prerogative:

1) prezidează Consiliul de Miniştri;

2) desfăşoară consultări parlamentare pentru formarea guvernului şi semnează alături de Preşedintele Republicii decretul de constituire a acestuia. În termen de 30 de zile, guvernul trebuie să prezinte Camerei Deputaţilor declaraţia sa ministerială pentru obţinerea votului de încredere. Guvernul nu îşi poate exercita prerogativele înaintea obţinerii votului de încredere şi nici după demisia sa, cu excepţia gestionării afacerilor curente;

3) expune politica generală a guvernului în faţa Camerei Deputaţilor;

4) semnează toate decretele cu excepţia decretului de desemnare a preşedintelui Consiliului de Miniştri şi a decretului de acceptare a demisiei sale din funcţie sau a decretului care îl consideră pe acesta din urmă demisionar;

5) semnează decretul pentru deschiderea unei sesiuni extraordinare şi decretele de publicare a legilor ori de retrimitere a lor în Parlament pentru o nouă dezbatere;

6) convoacă şedinţele Consiliului de Miniştri, pregăteşte ordinea de zi şi îl informează despre aceasta, în prealabil, pe Preşedintele Republicii referitor la conţinutul ei şi la subiectele inopinate ale dezbaterii care urmează a fi dezbătute şi semnează procesele verbale originale ale şedinţelor;

7) supervizează activităţile administraţiilor şi a instituţiilor publice, coordonează conlucrarea între miniştri şi emite ordine generale pentru a garanta bunul mers al activităţii;

8) are şedinţe de lucru cu şefii de departamente din stat în prezenţa ministrului responsabil;

9) ocupă de drept postul de vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare.

Consiliul de Miniştri reprezintă puterea executivă. I-au fost acordate următoarele prerogative:

1) planifică politica generală a statului în diferite domenii, elaborează proiectele de legi şi decrete, precum şi rezoluţiile necesare pentru aplicarea lor;

2) veghează la aplicarea legilor şi regulamentelor, supervizează activitatea tuturor organismelor de stat, ale administraţiilor, instituţiilor civile, militare şi de securitate fără excepţie;

3) este instanţa căreia i se supun forţele armate;

4) îi numeşte pe funcţionarii de stat, îi revocă şi le acceptă demisia, conform legilor;

5) are dreptul să dizolve Camera Deputaţilor la cerea Preşedintelui Republicii, dacă Parlamentul nu s-a întrunit pentru o sesiune ordinară sau extraordinară, respectiv două convocări succesive într-un interval de o lună, sau dacă respinge bugetul în totalitate pentru a paraliza acţiunea guvernului, dar nu poate recurge a doua oară la dizolvare pentru motive care au justificat prima dizolvare;

6) când Preşedintele Republicii asistă la o şedinţă a Consiliului de Miniştri, acesta se desfăşoară sub conducerea sa. Consiliul de Miniştri se întruneşte cu regularitate la sediul său. Cvorumul legal de şedinţă este fixat la două treimi din membrii săi. Dacă votează, Consiliul adoptă hotărârile prin consens. Hotărârile sunt adoptate cu majoritatea de voturi a celor prezenţi, cu excepţia problemelor capitale care necesită majoritatea a două treimi din membrii Consiliului de Miniştri. Sunt considerate probleme capitale: impunerea şi ridicarea stării de urgenţă, războiul şi pacea, mobilizarea generală, ratificarea acordurilor şi tratatelor internaţionale, bugetul general al statului, planurile de dezvoltare generală pe termen lung, numirea funcţionarilor de rang înalt sau a celor cu funcţii similare, modificarea împărţirii administrative a regiunilor, dizolvarea Parlamentului, legea electorală, codul referitor la naţionalitate şi revocarea miniştrilor;

Prerogativele Ministrului (ca instituţie) sunt sporite în acord cu politica generală a guvernului şi principiul responsabilităţii colective. Nu poate fi revocat decât prin decizia Consiliului de Miniştri sau dacă Parlamentul îi retrage încrederea în mod individual.Guvernul este considerat demisionar în următoarele situaţii:a) în caz de demisie a primului – ministru;

b) dacă mai mult de o treime dintre membrii săi desemnaţi prin decretul de constituire nu mai fac parte din guvern;

c) în caz de deces al primului – ministru;

d) la începutul mandatului Preşedintelui Republicii;

e) la începutul mandatului Camerei Deputaţilor;

f) când Parlamentul îi retrage încrederea la iniţiativa Parlamentului sau când guvernul cere un vot de încredere.

Revocarea unui ministru se face prin decret semnat de Preşedintele Republicii şi de Preşedintele Consiliului de Miniştri, după obţinerea acordului Consiliului de Miniştri.

Atunci când un guvern demisionează sau este considerat demisionar, Camera Deputaţilor se întruneşte, de iure, în sesiune extraordinară, până la formarea unui nou guvern şi până la acordarea încrederii.

Abolirea confesionalismului politic a constituit un obiectiv naţional esenţial care a presupus pentru realizarea lui programe pe etape. Noului Parlament ales pe o bază egalitară a mandatelor între creştini şi musulmani i-a fost conferit dreptul de a adopta deciziile adecvate pentru realizarea acestui obiectiv şi de a constitui o instanţă naţională sub preşedinţia şefului statului compusă, pe lângă preşedinţii Parlamentului şi ai Consiliului de Miniştri, din personalităţi politice, intelectuale şi sociale. Sarcina acestei instanţe a fost aceea de a studia şi de a propune mijloacele susceptibile de abolire a confesionalismului şi de a le supune Parlamentului şi Consiliului de Miniştri şi de a superviza executarea perioadei de tranziţie. În timpul perioadei de tranziţie,

1) regula reprezentării confesionale a fost abolită, iar de criteriul specializării şi al calificării se va ţine seama pentru ocuparea funcţiilor publice, în justiţie, în instituţiile militare şi de securitate, instituţiile publice şi mixte, oficiile autonome, conform nevoilor Concordiei Naţionale, cu excepţia funcţiilor de rang înalt sau a celor echivalente, care vor fi repartizate în mod egal între creştini şi musulmani, fără specificarea la vreo funcţie a apartenenţei la vreo comunitate;

2) menţionarea confesiunii sau a ritului pe cartea de identitate a fost abolită.

În privinţa descentralizării administrative s-a prevăzut că statul libanez este unul, fiind unit sub o putere centrală puternică. Lărgirea prerogativelor guvernatorilor provinciilor (ai muhafazatelor) şi ale şefilor districtuali (caimacami) şi reprezentarea diferitelor administraţii de stat la cel mai înalt nivel posibil în cadrul regiunilor administrative pentru a răspunde cerinţelor cetăţenilor pe plan local.

Acordul stipula:

– revizuirea împărÅ£irii administrative în sensul întegrării naÅ£ionale ÅŸi al garantării unei vieÅ£i comune ÅŸi a unităţii teritoriale, naÅ£ionale ÅŸi instituÅ£ionale; – adoptarea descentralizării administrative lărgite la nivelul micilor unităţi administrative (districtul [ kaza ] ÅŸi nivelurile inferioare) prin alegerea unei adunări pentru fiecărui kaza, prezidată de un caimacam, pentru a asigura participarea cetăţenilor în toate localităţile;

– adoptarea unui plan de dezvoltare unic la nivel naÅ£ional, capabil să îi facă să progreseze pe libanezi din punct de vedere economic ÅŸi social, ÅŸi să sporească resursele municipalităţilor, ale munipalităţilor unificate ÅŸi ale federaÅ£iilor municipale cu mijloacele financiare necesare.

În domeniul justiţiei, în vederea garantării supremaţiei legii asupra tuturor cetăţenilor, inclusiv a celor cu funcţii de conducere, pentru a se garanta separaţia puterilor în stat, alături de cea executivă şi cea legislatică, astfel cum sunt stipulate în Constituţie vor fi constituite Înalta Curte şi Consiliul Constituţional. Sarcina Înaltei Curţi va fi de a judeca preşedinţii şi miniştrii. O lege specifică va fi elaborată pentru derularea procedurii Înaltei Curţi. Consiliul Constituţional trebuie să interpreteze Constituţia, să controleze constituţionalitatea legilor adoptate de Parlament şi să tranşeze litigiile şi invalidările privitoare la alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Poate fi consultat de către:

a) PreÅŸedintele Republicii;

b) Preşedintele Camerei Deputaţilor;

c) PreÅŸedintele Consiliului de MiniÅŸtri;

d) un număr de deputaţi care urmează să fie stabilit.

Domeniile pentru care poate fi consultată sunt:

1) statutul personal;

2) libertatea de credinţă şi de practicare a riturilor religioase;

3) libertatea învăţământului religios.

Pentru a întări independenţa justiţiei un anumit număr de judecători ai Curţii va fi numit de corpul magistraţilor.

Alegerile parlamentare vor avea lor conform unei noi legi electorale la nivel de provincie. Ea va exprima principiile fundamentale care garantează viaţa în comun a libanezilor, ceea ce va permite o mai corectă reprezentativitate politică a tuturor păturilor sociale şi a tuturor generaţiilor prezente şi viitoare ale poporului libanez, precum şi eficienţa acestei reprezentativităţi după o revizuire a împărţirii administrative în cadrul unităţii teritoriale naţionale şi instituţionale.

A fost stabilită crearea unui consiliu economic şi social, în vederea garantării participării reprezentanţilor diferitelor sectoare publice la elaborarea politicii economice şi sociale a statului şi aceasta prin intermediul consultărilor şi al propunerilor.Delegaţii care au semnat Acordul şi-au propus, de asemenea, remodelarea educaţiei şi învăţământului prin:1) asigurarea învăţământului general şi obligatoriu, cel puţin la nivel primar;

2) afirmarea principiului libertăţii învăţământului conform legii şi regulamentelor în vigoare;

3) protejarea învăţământului privat şi întărirea controlului statului asupra şcolilor private şi asupra manualelor şcolare;

4) reformarea învăţământului public, profesional şi tehnic, consolidarea şi dezvoltarea lui pentru a se putea adapta şi răspunde nevoilor de reconstrucţie şi de progres ale ţării, renaşterea universităţii libaneze căreia i se va asigura sprijinul necesar, mai ales facultăţilor de ştiinţe aplicate;

5) revizuirea şi dezvoltarea programelor şcolare pentru întărirea aparteneţei la spiritul naţional şi deschiderea spirituală şi culturală, precum şi adoptarea de către manualele şcolare a unei viziuni unitare în domeniile istoriei şi educaţiei naţionale.

Reorganizarea tuturor mijloacelor de informare conform legii şi în cadrul unei libertăţi responsabile, menite să slujească scopurile înţelegerii şi încheierea stării de război a reprezentat un alt punct important al Acordului. În urma acordului dintre părţile libaneze vizând instaurarea unui stat puternic şi eficace bazat pe înţelegere naţională, guvernul de uniune naţională va elabora un plan detaliat de securitate cu durata de un an şi al cărui scop va fi extinderea progresivă a suveranităţii statului libanez asupra întregului teritoriu naţional. În linii mari, acest plan şi-a propus drept obiective:1) proclamarea dizolvării tuturor miliţiilor libaneze şi predarea armelor lor statului libanez în decurs de 6 luni, termen care urma să intre în vigoare după ratificarea documentului privind concordia naţională, alegerea preşedintelui republicii, formarea guvernului de Concordie Naţională şi adoptarea reformelor politice pe cale constituţională;

2) întărirea Forţelor de Securitate Internă (F.S.I.) prin:
a) o recrutare deschisă tuturor libanezilor fără excepţie, pentru a le da o pregătire centralizată, înaintea repartizării lor în unităţile regionale, angrenându-i, totodată, în stagii de pregătire constante şi regulate;

b) întărirea organismelor de securitate susceptibile să controleze intrarea şi ieşirea persoanelor la frontierele terestre, maritime şi aeriene ale ţării.

3) întărirea forţelor armate:

a) sarcina esenţială a forţelor armate este apărarea patriei şi la nevoie apărarea ordinii publice, atunci când pericolul depăşeşte mijloacele F.S.I.;

b) circumstanţele recurgerii la forţele armate pentru susţinerea F.S.I. în misiunea lor de menţinere a ordinii sunt stabilite de Consiliul de Miniştri;

c) se va proceda la unificarea şi echiparea forţelor armate, precum şi la antrenarea lor pentru a le face capabile să îşi asume răspunderea la nivel naţional în faţa unei agresiuni israeliene;

d) atunci când F.S.I. vor fi apte să îşi asume responsabilităţi pe linie de securitate, forţele armate vor fi retrase în cazărmi;

e) serviciile de informaţii ale forţelor armate vor fi reorganizate numai în scopuri militare.

4) soluţionarea radicală a problemei refugiaţilor libanezi prin adoptarea unor legi care îi dau oricărui refugiat libanez, începând cu anul 1975, dreptul de a se întoarce în locul de unde a fost obligat să plece şi punerea în practică a legilor care garantează acest drept şi mijloacele de reconstrucţie a zonelor sinistrate.

Având în vedere că statul libanez are drept scop asigurarea autorităţii sale asupra întregului teritoriu libanez prin forţe proprii, reprezentate în principal de F.S.I., având în vedere natura relaţiilor frăţeşti care leagă Libanul de Siria, forţele siriene vor sprijini forţele libaneze la extinderea autorităţii statului libanez, în termen de maxim doi ani de la ratificarea documentului de înţelegere naţională, la alegerea preşedintelui republicii, la formarea guvernului de Concordie Naţională şi la adoptarea de reforme politice pe cale constituţională.

La sfârşitul acestei perioade, cele două guverne, respectiv guvernul libanez de Concordie Naţională şi guvernul sirian, vor hotărî redesfăşurarea trupelor siriene în Regiunea Văii Bekaa începând de la intrarea în punctul Valea Bekaa de Vest la Dahrel – Baydar până la linia imaginară care uneşte Hammana, Mdeireje şi Ayn Dara, şi dacă va fi necesar, în alte puncte care vor fi stabilite de un comitet militar comun libanezo – sirian. Acordul între cele două guverne va stabili mărimea şi durata prezenţei trupelor siriene în regiunile menţionate, precum şi definirea raporturilor dintre aceste forţe şi cele ale statului libanez, comitetul tripartit arab fiind dispus să le ajute pe cele două state să prelungească acest acord dacă ele o vor dori.

În ceea ce priveşte eliberarea Libanului de sub ocupaţia israeliană, semnatarii documentului au insistat asupra faptului că restaurarea autorităţii statului până la frontierele libaneze recunoscute pe plan internaţional presupune:

1) acţionarea în vederea aplicării aplicării Rezoluţiei nr. 425 şi a diferitelor rezoluţii ale Consiliului de Securitate în care se stipulează încetarea definitivă a ocupaţiei israeliene;

2) menţinerea acordului de armistiţiu semnat la data de 23 martie 1949;

3) adoptarea tuturor măsurilor susceptibile să conducă la eliberarea tuturor teritoriilor libaneze de sub ocupaţia israeliană, instaurarea suveranităţii statului asupra întregui său teritoriu, desfăşurarea armatei libaneze în zona libaneză de frontieră recunoscută internaţional şi acţionarea pentru întărirea prezenţei forţelor O.N.U. în Libanul de Sud în vederea garantării retragerii israeliene şi a asigurării revenirii la starea de securitate şi de stabilitate în regiunea de frontieră.

Libanul, arab ca apartenenţă şi identitate, este legat prin relaţii frăţeşti sincere cu toate statele arabe şi întreţine cu Siria relaţii particulare care îşi extrag forţa din vecinătate, istorie şi interese frăţeşti comune. Pe această bază se sprijină coordonarea şi colaborarea dintre cele două state şi acorduri încheiate între ele în diferite domenii le vor consacra în aşa fel, încât să asigure interesele celor două ţări, cadrul independenţei şi suveranităţii fiecăreia. Pornind de la acesta, şi ţinând seama de faptul că întărirea securităţii favorizează cadrul necesar dezvoltării acestor legături speciale, trebuie evitat cu orice preţ ca Libanul să devină o sursă de ameninţare la adresa securităţii Siriei sau ca Siria să devină o sursă de ameninţare la adresa securităţii Libanului. În virtutea acestui fapt Libanul nu va permite ca el să devină un loc de trecere sau o bază pentru orice formaţiune, stat sau organizaţie care ar avea drept scop repunerea în discuţie a securităţii sale sau a Siriei. Totodată, şi Siria îşi asumă răspunderea pentru securitatea Libanului, pentru independenţa şi unitatea acestuia, precum şi pentru înţelegerea între fiii săi, nepermiţând nici o acţiune susceptibilă să ameninţe securitatea, independenţa şi suveranitatea sa.

Pe data de 22 mai 1991, Siria ÅŸi Libanul au semnat un “tratat de fraternitate ÅŸi de cooperare” care reafirmă recunoaÅŸterea Libanului de către Siria.Potrivit ConstituÅ£iei din 1990, funcÅ£iile principale ale statului sunt atribuite reprezentanÅ£ilor principalelor comunităţi dintre cele 17 existente în mod oficial în Å£ară. Astfel, PreÅŸedintele Republicii trebuie să fie un creÅŸtin maronit, cel al Consiliului de MiniÅŸtri un musulman sunnit, iar cel al Camerei deputaÅ£ilor un musulman ÅŸiit. PreÅŸedintele Republicii nu îl poate revoca pe primul ministru ÅŸi nu poate dizolva Camera deputaÅ£ilor. Reforma constituÅ£ională atingea trei puncte sensibile:a) reducerea puterilor preÅŸedintelui în favoarea primului – ministru ÅŸi în favoarea preÅŸedintelui Camerei DeputaÅ£ilor;

b) autoritatea executivă revine Consiliului de Miniştri, în care portofoliile ministrelor sunt împărţite în mod legal între creştini şi musulmani;

c) creşterea numărului de deputaţi de la 99 la 108, fiind suprimată superioritatea numerică a creştinilor pentru a se atinge o paritate între creştini şi musulmani.

În luna octombrie 1992, Rafic Hariri devenea prim – ministru şi lansa reconstrucţia Beirutului.

DERULAREA EVENIMENTELOR

Rafic Bahaa Al Din Hariri s-a născut în Sidon la 1 noiembrie 1944. A emigrat în Arabia Saudită în 1965, unde a lucrat ca profesor şi apoi contabil. În 1978 a fondat grupul Saudi Oger, care s-a transformat într-un imperiu financiar, construind mare parte a drumurilor şi căilor ferate arabe. Chiar dacă trăia în Arabia Saudită, s-a implicat în viaţa politică şi economică a ţării sale. A jucat un rol de mediator, din culise, militând mereu pentru sfârşitul războiului civil.

La data de 26 august 2004, Rafic Hariri s-a întâlnit la Damasc cu Preşedintele Bashar Al Assad pentru a discuta prelungirea mandatului Preşedintelui Emile Lahoud pentru o perioadă de încă trei ani.

La data de 2 septembrie, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 1559 privind situaţia din Orientul Mijlociu care cerea retragerea tuturor militarilor străini din Liban.

La data de 3 septembrie, Parlamentul libanez a adoptat legea care a permis prelungirea mandatului Preşedintelui Emile Lahoud şi a trimis-o Consiliului de Miniştri pentru a o pune în executare.

La data de 7 septembrie, Marwan Hamadeh, Ministrul Economiei, Ghazi Aridi, Ministrul Culturii, Abdullah Farhat, Ministrul pentru Problemele Refugiaţilor şi Fares Boueiz, Ministrul Mediului au demisionat din guvern în semn de protest faţă de amendamentul constituţional.

La data de 9 septembrie, Primul Ministru le-a declarat ziariştilor că intenţionează să demisioneze.

La data de 1 octombrie, la Beirut, Marwan Hamadeh a scăpat dintr-un atentat îndreptat împotriva sa.

La data de 4 octombrie 2004, Primul Ministru a demisionat.

La data de 20 octombrie, preşedintele Lahoud acceptă demisia şi îi încredinţează mandatul de a forma guvernul lui Omar Karame.

Cu câteva luni înaintea comiterii atentatului, mai mulţi oficiali O.N.U. şi americani au avertizat Siria să nu plănuască comiterea unui atentat împotriva lui Hariri.

Liderul Partidului Socialist Progresist, druzul Walid Jumblatt, a afirmat că fostul premier l-a vizitat cu câteva zile înainte de atentat, avertizându-l că Siria plănuieşte asasinarea lor. Se pare că primise această informaţie din partea serviciilor speciale franceze.

La 14 februarie 2005, o maşină capcană conţinând 350 de kilograme de TNT, exploda într-o zonă luxoasă din Beirut, în momentul în care un convoi format din patru limuzine trecea prin apropierea hotelului Saint – Georges. Într-una dintre ele, în cea blindată, se afla Rafic Hariri. Deflagraţia a produs un crater imens, soldându-se cu moartea fostului premier, a şapte dintre gărzile sale de corp şi a altor treisprezece persoane, printre care doi foşti miniştri ai cabinetului său Samir al Jisr şi Bassel Fleihane.

Imaginile transmise de diverse canale de televiziune din Liban şi din zonă prezentau scene de coşmar: un imens crater apărut în mijlocul străzii, maşini în flăcări la peste două ore de la atentat, automobile calcinate, victime ale căror corpuri erau sfârtecate.

Iniţial, s-a anunţat că explozia s-a produs tocmai în momentul în care trecea convoiul lui Hariri, că acesta a fost grav rănit şi a fost internat la celebrul spital al Universităţii Americane din Beirut (AUH). După câteva minute, în faţa spitalului se strânseseră partizani politici ai fostului premier şi mai mulţi ziarişti, dornici să afle noutăţi despre starea sănătăţii sale. Dar, foarte repede, atât canalul Future TV, care aparţinea lui Hariri, cât şi canalul particular LBCI şi televiziunea oficială au anunţat decesul său, al celor doi ex-miniştri şi al unora dintre gărzile de corp, împreună cu şeful acestora. În semn de doliu, Future TV a început să difuzeze versete din Coran.

Între timp, în zona exploziei, forţele de securitate libaneze au instalat un cordon de securitate, în vreme ce pompierii şi echipele de prim – ajutor aveau serios de treabă.

Premierul în funcţie la acea dată, Omar Karame, s-a deplasat imediat la locul deflagraţiei, la fel procedând mai mulţi deputaţi aflaţi la Parlament, într-o şedinţă care a fost suspendată. S-a anunţat oficial că şeful statului Emile Lahoud, un vechi adversar al lui Hariri, a convocat Consiliul Suprem de Apărare, din care fac parte şefii tuturor organismelor libaneze de securitate.

ÃŽn paralel, jurnaliÅŸtii aflaÅ£i la faÅ£a locului au opinat că atentatul a fost foarte bine pregătit, el fiind opera unor “specialiÅŸti”.

Potrivit Ministerului de Interne libanez, maşina – capcană a fost condusă de un terorist sinucigaş.

Pe 28 februarie 2005, Guvernul Omar Karame a demisionat.

Atentatul a produs o vie emoÅ£ie ÅŸi consternare în rândul populaÅ£iei. ÃŽn săptămânile care au urmat avea să se declanÅŸeze aÅŸa – numita “RevoluÅ£ie a Cedrilor”, la sfârÅŸitul căreia libanezii îşi căpătau înapoi Å£ara după 29 de ani de ocupaÅ£ie siriană. Mii de libanezi ieÅŸeau aproape zilnic în stradă strigând sloganuri anti – siriene ÅŸi chemând la unitate naÅ£ională. ÃŽn cursul unei asemenea manifestaÅ£ii, în cursul zilei de 25 februarie 2005, miile de participanÅ£i au format un lanÅ£ uman care s-a întins pe aproape doi kilometri de la PiaÅ£a Martirilor, din apropierea mormântului lui Hariri, până la locul crimei. La data de 14 martie, în cursul unei manifestaÅ£ii similare, reprezentanÅ£ii opoziÅ£iei aveau să pună bazele unei înÅ£elegeri pentru a participa împreună la alegeri ÅŸi pentru a înfrânge forÅ£ele fidele Damascului. Această înÅ£elegere este cunoscută drept “AlianÅ£a de la 14 martie”.

De cealaltă parte, reprezentanÅ£ii asociaÅ£iilor ÅŸi partidelor pro – siriene au mobilizat un milion de manifestanÅ£i (8 martie), în principal membri ÅŸi simpatizanÅ£i ai organizaÅ£iilor ÅŸiite “Hizbullah” ÅŸi “Amal”. AceÅŸtia solicitau ca trupele siriene să fie retrase în condiÅ£iile ÅŸi termenii stabiliÅ£i de Liban ÅŸi Siria, nu de agenda internaÅ£ională, iar această retragere să nu afecteze relaÅ£iile strategice dintre cele două state.

În plan internaţional, Consiliul de Securitate al O.N.U. a dispus constituirea unei Comisii independente internaţionale de anchetă condusă de germanul Detlev Mehlis. Comisia şi-a început lucrările la data de 14 iunie 2005.

La data de 3 aprilie, Siria a încheiat cu O.N.U. un acord prin care se obliga să îşi retragă trupele “cel mai târziu până la 30 aprilie”.

La data de 19 aprilie, Nagib Miqati a format un guvern restrâns menit să gestioneze problemele statului până la alegerile din iunie.

La data de 26 aprilie 2005, Siria ÅŸi-a retras oficial cei 14.000 de militari din Liban după treizeci de ani de dominaÅ£ie. La o bază aeriană din Valea Bekaa (Rayak) s-a desfăşurat ceremonia care a marcat oficial retragerea ultimilor două sute de militari sirieni din Liban. La ceremonie au luat parte PreÅŸedintele Emile Lahoud, comandantul armatei libaneze ÅŸi ÅŸeful de stat major al celei siriene. ÃŽnainte de ceremonie, preÅŸedintele libanez i-a decorat pe mai mulÅ£i comandanÅ£i militari sirieni, motivul din decretul de decorare fiind “în semn de stimă pentru rolul jucat în realizarea stabilităţii ÅŸi securităţii ÅŸi pentru ajutorul dat în procesul de reunificare a Libanului”.

La data 7 mai, după 15 ani de exil, a revenit în ţară generalul Michel Aoun.

La data de 2 iunie, a fost asasinat jurnalistul libanez Samir Kassir.

La data de 19 iunie, după patru săptămâni de votat, pe muhafazate, s-au încheiat alegerile parlamentare din Liban care au consacrat victoria opoziţiei antisiriene, Partidul Mişcarea pentru Viitor a lui Saad Hariri şi a aliaţilor săi Partidul Socialist Progresist al lui Walid Jumblatt, Partidul Forţele Libaneze al lui Samir Geagea şi Partidul Kornet Chewahne, obţinând cele mai multe locuri în Parlament. Alianţa de la 14 martie obţinea 72 de mandate, coaliţia Amal – Hizbullahul şi aliaţii lor 35, iar formaţiunile creştine ale generalului Michel Aoun 21.

La 20 iunie, Fuad Siniora a fost ales prim ministru al Libanului, fiind sprijinit de Saad Hariri.

La 21 iunie, fostul şef al Partidului comunist libanez Georges Haouwi, apropiat al opoziţiei antisiriene, era asasinat la Beirut într-un atentat cu maşină capcană.

La data de 11 octombrie 2005, în biroul său din Damasc s-a sinucis generalul Ghazi Kanaan (1942 – 2005), ministrul sirian de interne. Bunurile sale din străinătate fuseseră blocate la cererea S.U.A. Kanaan a fost în anii ’70 consilier al fostului preÅŸedinte Hafiz Al Assad. Din 1982 a fost directorul serviciilor de informaÅ£ii siriene din Liban până în 2002. Revenit în Siria, a fost numit director al departamentului securităţii politice, apoi ministru de interne. Cu câteva ore înainte de a se sinucide, sunase la postul de radio “Vocea Libanului”, afirmând că vrea să ofere o declaraÅ£ie: “Vreau să clarific faptul că relaÅ£ia noastră cu fraÅ£ii noÅŸtri din Liban s-a bazat pe dragoste ÅŸi respect reciproc…Am slujit interesele Libanului cu onoare ÅŸi onestitate”.

Un atentat cu maşină-capcană, comis în dimineaţa zilei de 12 decembrie 2005 la Beirut, s-a soldat cu moartea parlamentarului Gebran Tueni şi a trei dintre gărzile sale de corp.

Gebran Tueni era ziarist ÅŸi preÅŸedinte director general al consiliului de adiministraÅ£ie al cotidianului “Al Nahar”. Ales deputat pe lista lui Saad Hariri, Tueni a fost fiul unui dintre cei mai cunoscuÅ£i jurnaliÅŸti libanezi, Ghassan Tueni, ÅŸi nepotul ministrului Marwan Hamade, care supravieÅ£uise unui atentat cu maÅŸină capcană în toamna anului 2004. Gebran Tueni era unul dintre cei mai înverÅŸunaÅ£i opozanÅ£i ai regimului sirian, denunţând în editorialele sale “sistemul securitar siriano – libanez”. ÃŽn vara anului trecut, petrecuse mai multe săptămâni la Paris, după ce aflase despre proferarea unor ameninţări cu moartea care îl vizau direct atât pe el, cât ÅŸi alte personalităţi politice.

Atacul s-a produs în zona industrială Mkalles, un cartier creştin din capitala libaneză, fiind comis în momentul în care ziaristul se îndrepta de la domiciliul său din regiunea Ain Saida către sediul cotidianului, în centrul Beirutului. Un autovehiculul de culoare roşie a explodat la trecerea convoiului oficial. Autorii atentatului ştiau foarte bine traseul urmat în fiecare zi de către deputat. Atacul a fost comis cu o zi înaintea analizării de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a raportului Comisiei internaţionale de anchetă asupra asasinării fostului premier. În plus, locul atentatului din zona industrială este unul simbolic: maşina – capcană a fost staţionată la mai puţin de un kilometru de hotelul Monteverde, unde s-a aflat cartierul general al Comisiei internaţionale de anchetă.

Atentatul a fost al 14 – lea comis în Liban, după asasinarea lui Rafic Hariri, cinci dintre atacuri vizând direct personalităţi libaneze importante – majoritatea ziarişti şi politicieni.

LBCI şi Future TV au anunţat că autovehiculul – capcană a fost acţionat de la distanţă.

PREZENTAREA PRIMULUI RAPORT

Raportul Mehlis, prezentat NaÅ£iunilor Unite la data de 25 octombrie 2005, acuză înalÅ£i oficiali sirieni ÅŸi libanezi de implicare în complotul care a dus la uciderea fostului premier libanez. “Având în vedere infiltrarea în instituÅ£iile ÅŸi societatea libaneză a serviciilor de informaÅ£ii sirian ÅŸi libanez, care cooperau, ar fi dificil de imaginat un scenariu în care complotul pentru un asasinat atât de complex ar fi putut fi pus în aplicare fără ÅŸtirea lor”, a explicat Detlev Mehlis, după publicarea raportului său. ÃŽn fond, argumentele sale nu sunt decât supoziÅ£ii: “putem gândi în mod rezonabil că decizia – de asasinare a lui Rafic Hariri – nu ar fi putut fi luată fără aprobarea responsabililor de la cel mai înalt nivel al securităţii siriene ÅŸi nu ar fi putut fi organizată fără complicitatea omologilor lor din serviciile de securitate libaneze”.După ce aminteÅŸte ameninţările preÅŸedintelui Bashar Al Assad la adresa lui Hariri, confirmate de mai mulÅ£i martori (Walid Jumblatt, Ghazi Aridi, Saad Hariri, Gebran Tueni etc.), Raportul indică faptul că serviciile de informaÅ£ii libaneze ÅŸi siriene erau informate zilnic asupra fiecărei deplasări a primului – ministru, cu luni de zile înainte de producerea atacului. Precizează, de asemenea, că investigaÅ£iile duse privind cartelele telefonice pre-plătite au fost unul dintre motoarele principale ale anchetei. Detlev Mehlis mai scrie că o antenă de telecomunicaÅ£ii care acoperea locul exploziei a fost scoasă din funcÅ£iune pe perioada derulării atentatului.

ÃŽn Raportul său, procurorul german afirma că anumiÅ£i martori interogaÅ£i au furnizat “informaÅ£ii cruciale”. AceÅŸtia se refereau la autori, la organizatori, la cei care au comandat asasinatul ÅŸi la recrutarea de agenÅ£i speciali de către serviciile secrete libaneze ÅŸi siriene.

Printre cei nominalizaÅ£i de Raportul O.N.U. se numărau Maher Assad, fratele preÅŸedintelui, generalul Asef Shawkat, ÅŸeful Serviciului Secret al armatei siriene, Hassan Halil, fostul comandant al serviciilor de informaÅ£ii siriene, demis la patru zile după producerea asasinatului, Bahjat Sleimane, ofiÅ£er superior în serviciile secrete ÅŸi Jamil Al Sayyed, directorul SiguranÅ£ei Generale din Libanul. Cu o zi înainte de a preda documentul Consiliului de Securitate, Detlev Mehlis a ÅŸters cele cinci nume, motivaÅ£ia sa fiind existenÅ£a prezumÅ£iei de nevinovăţie. TotuÅŸi, delegaÅ£ia britanică a difuzat presei versiunea originală a Raportului. Potrivit acestuia, un martor de origine siriană, rezident în Liban, considerat “credibil”, care întreÅ£inea relaÅ£ii strânse cu ofiÅ£eri superiori sirieni aflaÅ£i la post în Liban, ar fi declarat că decizia de a-l asasina pe Hariri a fost luată de către cei cinci amintiÅ£i anterior la circa două săptămâni de la adoptarea de către Consiliul de Securitate a RezoluÅ£iei nr. 1559. Se afirmă, de asemenea, că Jamil Al Sayyed s-a deplasat de mai multe ori în Siria pentru a planifica crima. ÃŽntâlnirile cu înalÅ£ii responsabili sirieni au avut loc în hotelul “Le Meridien” din Damasc, în palatul prezidenÅ£ial ori în biroul generalului Asef Shawkat. Ultima întâlnire ar fi avut loc la locuinÅ£a acestuia din urmă, cu circa 10 zile înainte de atentat, iar la ea ar fi participat ÅŸi Mustafa Hamdane, ÅŸeful Gărzii prezidenÅ£iale. Mai scrie că Jamil Al Sayyed a cooperat strâns cu Raymond Azar, pe atunci comandatul Serviciului de InformaÅ£ii Militare libaneze, cu Rustom Ghazali, ÅŸeful serviciilor secrete din Liban ÅŸi cu Ahmad Jibril, ÅŸeful Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul General.

De asemenea, este pus în discuţie angajamentul Siriei de a face lumină asupra cauzelor asasinatului, fiind citaţi (fără a fi nominalizaţi) doi responsabili sirieni care au afirmat că arhivele serviciilor de informaţii din Liban ar fi fost distruse.

Printre posibilele mobile ale asasinatului, au fost citate frauda, corupÅ£ia ÅŸi spălarea de bani implicând probabil Banca Al Madina. “Deoarece autorii crimei nu sunt persoane oarecare, ci mai degrabă un grup cu resurse perfecÅ£ionate, este foarte posibil ca frauda, corupÅ£ia ÅŸi spălarea de bani să fi constituit pentru anumite persoane motivaÅ£ia pentru a participa la această operaÅ£iune”.

Nici preşedintele libanez Emile Lahoud nu a fost menajat. Anchetatorii au dezvăluit că acesta primise un apel telefonic de la fratele unui responsabil pro – sirian, cu câteva minute înainte de atentat. Bineînţeles că nu a fost făcută nici o legătură întreb telefon şi atentat. La rândul lor, preşedinţia libaneză a catalogat aceste afirmaţii fără nici un fundament şi le-a dezminţit categoric.

Potrivit raportului, serviciile siriene şi libaneze puseseră sub ascultare liniile telefonice ale lui Rafic Hariri înainte de atentat, iar o antenă de telecomunicaţii din Beirut a fost bruiată aproape de locul în care a explodat maşina fostului prim – ministru.

Persoana care i-a telefonat preÅŸedintelui Lahoude a fost identificată ca fiind Mahmoud Abdel – Al, membru al Societăţii de binefacere islamică Al – Ahbache. Mahmoud Abdel – Al este fratele suspectului cheie al anchetei, Ahmad Abdel – Al, membru important al Societăţii de binefacere islamică Al – Ahbache, “grupare libaneză având legături istorice puternice cu autorităţile siriene”, se poate citi în Raportul Mehlis. Potrivit documentului, Mahmoud Abdel – Al i-a telefonat preÅŸedintelui Lahoud la ora locală 12.47, cu câteva minute înainte de explozie, iar la ora 12.49 a avut o discuÅ£ie telefonică cu Raymond Azar. După publicarea raportului, Mahmoud Abdel – Al a fost arestat de procurorul general Said Mirza. Cel de-al treilea frate al lui Mahmoud Abdel – Al este membru al Gărzii prezidenÅ£iale.

În urma recomandărilor Comisiei, la data de 20 august a fost arestat generalul Mustafa Hamdane, şeful Gărzii prezidenţiale, iar la data de 30 august au mai fost arestaţi generalul Raymond Azar, directorul Serviciului de Informaţii Militare, generalul Jamil Al Sayyed, directorul Siguranţei Generale, generalul Ali Al Hajj, directorul Forţelor de Securitate Internă şi deputatul Nasser Kandil (eliberat a doua zi).

Atentatul a fost revendicat de gruparea “Al Nasr wal Jihad fii Bilad Al Cham” (“Victoria ÅŸi jihadul în Å£ara Åžam”). La televiziunea Al Jazeera a fost difuzată a două zi o casetă video în care apărea un bărbat identificat drept Abu Adass care declara că a fost autorul atacului ÅŸi îl revendica în numele grupării amintite. Raportul Comisiei Mehlis citează un martor care afirmă că Abu Adass “fusese obligat de generalul Assef Chawkat să înregistreze caseta cu 15 zile înainte de data exploziei”.

Detlev Mehlis afirmă, de asemenea, că mai multe persoane, printre care Faruk al Sharaa, ministrul afacerilor externe şi liderul Partidului Baath, au încercat să împiedice derularea anchetei.

Cu toate că în conÅ£inutul raportului este incriminată conducerea de la Damasc, insuficienÅ£a probelor reprezintă “călcâiul lui Ahile” al anchetei.

După publicarea Raportului, autorităţile siriene l-au prezentat pe cetăţeanul sirian de etnie kurdă Hassam Taher Hassam, care a recunoscut că a fost forÅ£at să depună o mărturie falsă în faÅ£a Comisiei “sub ameninÅ£area ÅŸi în schimbul unor sume de bani astronomice”. Acesta îi acuzase pe Maher Al Assad, fratele preÅŸedintelui, ÅŸi pe Assaf Shawkat, cumnatul preÅŸedintelui, de a fi ordonat uciderea lui Rafic Hariri.

ÃŽn paginile cotidianului “Al Saura” (“RevoluÅ£ia”), Parlamentul sirian a apreciat că raportul “este plin de contradicÅ£ii, încalcă legea ÅŸi nu este profesionist”. ”Raportul are obiective politice ÅŸi nu urmăreÅŸte stabilirea adevărului în legătură cu asasinarea lui Hariri”, a subliniat legislativul de la Damasc. TotuÅŸi, potrivit comunicatului, “Siria doreÅŸte consolidarea relaÅ£iilor cu toate miÅŸcările politice din Liban, în pofida tentativelor unora de a semăna discordie între două popoare înfrăţite”. Parlamentul mai afirma că ultimele evoluÅ£ii din Siria ar trebui să ducă la “accelerarea reformelor politice, economice ÅŸi administrative, pentru consolidarea societăţii siriene”.

Ministrul sirian al informaÅ£iilor, Mahdi Dakhl – Allah a susÅ£inut că raportul ar fi o “declaraÅ£ie politică îndreptată împotriva Siriei”.

Totodată, autorităţile siriene au anunÅ£at înfiinÅ£area unei comisii speciale de anchetă (29 octombrie 2005), prezidată de Ghada Murad, care asigură de câţiva ani funcÅ£ia de procuror general al Republicii. Murad a studiat la Universitatea din Damasc înainte de a deveni una dintre primele femei – judecător din Siria, la începutul anilor ’70. Din comisia creată printr-un decret al preÅŸedintelor Bashar al – Assad face parte ÅŸi procurorul general militar, Georges Tahan. Potrivit decretului prezidenÅ£ial, acest organism are drept misiune “să coopereze deplin cu Comisia de anchetă a O.N.U. ÅŸi cu autorităţile judiciare libaneze”.

La data de 31 octombrie 2005, sub preşedinţia României, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat, cu unanimitatea celor 15 membri, Rezoluţia nr. 1636 prin care somează Siria să coopereze în cadrul anchetei internaţionale. Nu este menţionată nici o ameninţare clară cu privire la impunerea de sancţiuni, în cazul în care nu va coopera. Se mulţumeşte să menţioneze că într-un asemenea caz, Consiliul va putea lua în considerare alte măsuri.

PREZENTAREA CELUI DE-AL DOILEA RAPORT

La data de 13 decembrie 2005, Detlev Mehlis a prezentat în faţa Consiliului de Securitate un nou raport prin care încerca să ofere noi indicii privind implicarea serviciilor de securitate siriene în atentat.

În scurta perioadă care a trecut de la prezentarea primului raport, comisia a continuat să urmărească pistele anchetei care s-au profilat în cursul celor şase luni de investigaţii şi a urmărit unele piste noi, izvoare şi alte elemente. Comisia şi-a continuat cooperarea strânsă cu autorităţile libaneze şi în special cu biroul procurorului general şi cu judecătorul însărcinat cu investigarea acestui dosar: transferul de elemente referitoare la acest dosar s-a făcut la intervale regulate. Au avut loc întâlniri săptămânale. Forţele de Securitate Internă libaneze au participat la examinarea şi analizarea activităţilor în strânsă legătură cu anchetatorii. Un reprezentat al biroului procurorului general a participat la pregătirea interogatoriile suspecţilor sirieni.

Comisia a stabilit o strategie de transmitere etapizată a descoperirilor şi rezultatelor acestor eforturi către autorităţilor libaneze în vederea consolidării controlului lor asupra derulării anchetei. Din aceleaşi motive şi pentru a obţine o mai mare transparenţă, s-au derulat mai multe operaţiuni comune.

ÃŽn perioada 7 octombrie – 10 decembrie 2005, au fost înregistrate 52 de declaraÅ£ii de martori, 69 de note de anchetă ÅŸi 8 declaraÅ£ii ale suspecÅ£ilor. Au fost efectuate trei percheziÅ£ii ÅŸi au fost obÅ£inute 7 probe. Un total de 37.000 de pagini de documente au fost adăugate la dosar. Au fost implicaÅ£i 14 anchetatori din 10 ţări membre ÅŸi un anumit număr de experÅ£i străini. S-a continuat cooperarea cu Interpolul ÅŸi a crescut numărul membrilor comisiei la 93 de persoane, experÅ£i în cercetări, analize ÅŸi gestionarea bazelor de date informatice.

Comisia a continuat să urmărească piste diferite care au apărut în cursul precedentelor luni de investigaţie în legătură cu suspecţi sirieni şi libanezi şi asociaţi ai acestora, cu martori, cu probe descoperite la locul crimei privind natura şi tipul de explozibili utilizaţi, cu informaţii privind alte probe găsite la locul asasinatului şi cu persoane apropiate evenimentelor din 14 februarie 2005.

În perioada scursă din octombrie, au fost interogaţi 19 suspecţi. Analişti ai comisiei sunt în curs de verificare a acestor declaraţii, concentrându-se asupra fiecărui punct sau pistă care poate fi identificată, pentru a le compara cu cele obţinute în cursul altor interogatorii. Unul din domeniile asupra cărora s-a concentrat atenţia a fost cel al informaţiei referitoare la pregătirea asasinatului, dar în special asupra locurilor, datelor, orelor când au avut loc întâlnirile şi mai ales a persoanelor participante la întâlniri. Analiza a mai avut în vedere şi apelurile telefonice ale suspecţilor cu puţin timp înainte, în timpul şi imediat după asasinat. Acest proces de verificarea încrucişată are în vedere testarea credibilitatea surselor şi fiabilitatea informaţiilor strânse.

A fost creată o bază de date menită să-i ajute pe anchetatori şi pe analişti în filtrarea declaraţiilor date de martori şi suspecţi.

Comisia, în strânsă colaborare cu autorităţile judiciare libaneze, a identificat până în prezent 19 persoane considerate suspecte, persoane care s-au implicat într-o manieră sau alta în pregătirea sau executarea asasinatului sau în tentativele de inducere în eroare a anchetatorilor în ceea ce îi priveşte pe autorii crimei. Acestor persoane le-a fost comunicat statutul de suspecţi şi că li se prezumă nevinovăţia până ce vina le va fi fost stabilită în cadrul unui proces. În cursul interogatoriilor au beneficiat de drepturile acordate suspecţilor de către legea libaneză.

Comisia nu le-a mai luat declaraţii celor patru generali libanezi arestaţi din luna august 2005, întrucât se aştepta rezultatul analizei probelor privind implicarea lor în comiterea atentatului.

Anchetatorii au continuat investigaţiile în legătură cu persoanele despre care există indicii solide privind implicarea lor în pregătirea crimei sau care ar putea deţine informaţii suplimentare în legătură cu aceasta. Aşa cum nota raportul precedent, rolul şeicului Ahmed Abdel Al şi a asociaţilor săi constituie o piesă importantă a investigaţiilor. Au fost anchetaţi complicii săi, precum şi legăturile organizaţiei Ahbache cu un număr de suspecţi cheie. Interogatoriile s-au concentrat asupra membrilor de familie ale căror numere de telefon şi asociaţii profesionale arată legături strânse cu suspectul Mustafa Hamdane şi cu alţi oficiali libanezi.

În urma solicitării comisiei de a fi interogaţi 6 ofiţeri sirieni de rang înalt (4 noiembrie 2005), s-a ajuns la un acord cu reprezentantul sirian al Ministerului Afacerilor Externe, în virtutea căruia între 5 şi 7 decembrie 2005 au fost interogaţi la Viena în sedii ale O.N.U. cinci ofiţeri sirieni. Fiecare interogatoriu a fost condus în prezenţa unui avocat sirian, a unui avocat internaţional şi a unui interpret. După interogatorii, suspecţii şi-au semnat depoziţiile şi le-au fost prelevate mostre de ADN. Întrebările au avut legătură cu probele strânse de comisie în cursul investigaţiei. Depoziţiile făcute de doi suspecţi au indicat faptul că toată arhiva serviciului sirian de informaţii din Liban ar fi fost distrusă. Depoziţiile lor au fost confirmate de o scrisoare trimisă de judecătoarea Ghada Murad, la 8 decembrie 2005, potrivit căreia nici un document referitor a asasinarea lui Rafic Hariri nu a fost găsit în arhiva serviciilor de informaţii libaneze.

În ceea ce priveşte cazul lui Zouhair Muhammad Saddik, acesta s-a prezentat iniţiat în faţa investigatorilor în calitate de martor confidenţial deţinând informaţii detaliate asupra asasinării lui Hariri. Pe baza depoziţiilor făcute în faţa comisiei, a fost considerat drept suspect, în strânsă legătură cu ancheta şi a fost arestat la data de 16 octombrie 2005. La data de 12 octombrie 2005, în urma solicitării guvernului libanez, a fost emis un mandat internaţional de arestare pe numele acestuia.

Textul pune în discuţie angajamentul Siriei de a coopera la stabilirea împrejurărilor producerii atentatului, în cadrul unei anchete judiciare. Raportul pune sub semnul întrebării retractarea depoziţiilor cetăţeanului sirian de etnie kurdă Hassam Taher Hassam, afirmând că a fost manipulat de autorităţile siriene, ceea ce ridică serioase întrebări asupra angajamentului comisiei siriene de anchetă de a conduce o investigaţie independentă, transparentă şi profesională asupra acestei crime. Se menţionează faptul autorităţile siriene au arestat mai multe rude apropiate ale acestuia, pentru a-l forţa să revină asupra propriilor declaraţii. În plus, se afirmă că din datele culese de Comisie, rezultă că înainte de ultima sa călătorie în Siria, Hassam Taher Hassam ar fi furnizat unor prieteni apropiaţi informaţii similare celor declarate în faţa Comisiei.

În ceea ce priveşte analiza interceptărilor telefonice rezultă că acestea sunt realizate de două servicii:

A. Serviciile de informaţii militare

În precedentul raport era clar stipulat că direcţia tehnică a serviciilor de informaţii militare a acţionat în direcţia supravegherii pentru o lungă perioadă de timp a liniilor telefonice ale lui Rafic Hariri: redările acestor conversaţii erau trimise zilnic oficialilor libanezi şi sirieni, printre care se aflau Raymond Azar, Jamil Sayyed şi Rustom Ghazale. În luna noiembrie 2005, Comisia a prezentat serviciilor de informaţii ale armatei libaneze o cerere pentru obţinerea unei liste complete a interceptării convorbirilor telefonice ale lui Rafic Hariri efectuate în perioada octombrie-martie 2005. Drept răspuns la această cerere Comisia a primit o parte a redărilor acestor convorbiri (aproximativ 14 pagini), care conţineau convorbirile lui Rafic Hariri şi ale familiei sale. Ulterior, Comisia a mai aflat că interceptările telefonice vizau un mare număr de personalităţi importante şi de oficialităţi de rang înalt. Arhivele au fost şterse, dar în prezent, pentru realizarea unor analize mai ample au fost luate măsuri de recuperare a datelor şterse.

Analizarea acestor redări va putea oferi informaţii despre felul în care serviciile de informaţii libaneze şi serviciile de securitate libaneze îi supravegheau pe oficialii libanezi importanţi. Ea va permite, totodată, cunoaşterea felului în care aceste informaţii erau apoi împărtăşite serviciilor de informaţi siriene. Aceste interceptări vor putea demonstra cel puţin, în ce măsură serviciile de supraveghere libaneze şi siriene îl supravegheau îndeaproape pe Rafic Hariri.

B. Siguranţa Generală

Comisia a obţinut o copie a unei convorbiri telefonice, menţionate, deja, în raportul precedent, dintre Rustom Ghazale şi o oficialitate libaneză de rang înalt. În luna octombrie, Comisia a obţinut un CD, care conţinea redările convorbirilor telefonice interceptate de secţia serviciilor de informaţii a Siguranţei Generale. Ancheta a dovedit că Siguranţa Generală păstra interceptările convorbirilor telefonice ale mai multor oficiali libanezi şi ale personalităţilor marcante. În prezent, acest CD este analizat. El conţine interceptările telefonice efectuate în perioada ianuarie 2003 – iunie 2005.

Cu ajutorul anchetatorilor din cadrul Forţelor de Securitate Internă, aproximativ 26.000 de pagini de convorbiri telefonice au fost trecute în revistă şi revizuite; convorbirile defăşurate în perioada decembrie 2004 – martie 2005 au fost rezumate. Un număr mic de convorbiri au fost identificate ca fiind importante şi au fost comparate cu alte informaţii strânse, deja, de Comisie. O parte (de ex. un apel al mamei lui Abu Adass) aduce elemente importante în cadrul anchetei. O altă parte este revelatoare pentru gradul de implicare a unor personalităţi-cheie în acest asasinat. În plus, aceste informaţii demonstrează că autorităţile libaneze erau la curent cu cele mai mici fapte, gesturi şi conversaţii ale unor eminente personalităţi libaneze.

Fostul director al Forţelor de Securitate Internă, generalul Ali El Hajj, a fost arestat de autorităţile libaneze la cererea Comisiei la data de 20 august 2005, pentru participare şi conspiraţie în vederea asasinării lui Rafic Hariri. La data de 30 august 2005, anchetatorii Comisiei şi ofiţerii F.S.I. au efectuat o percheziţie la reşedinţa privată a lui Ali El Hajj şi au descoperit mai multe mijloace electronice (inclusiv benzi magnetice) incluse într-un seif. Un examen preliminar al acestor fişiere electronice, precum şi a altor documente aflate în seif a dovedit că era vorba de informaţii clasificate, respectiv rapoarte secrete despre diverse subiecte pe care generalul amintit le obţinuse de la F.S.I. şi pe care le păstra în mod ilegal.

Cu ajutorul ofiţerilor din cadrul F.S.I., Comisia a reexaminat aceste fişiere. O primă verificare a permis izolarea a 1000 de fişiere care conţineau informaţii importante pentru anchetă, care trebuiau analizate ulterior în profunzime. Analizarea acestor dosare este încă în curs. Ele aduc informaţii relevante pentru situaţia din Liban, despre planurile politice şi de securitate din perioada premergătoare asasinatului şi despre ancheta desfăşurată de F.S.I. Aceste fişiere dovedesc mai ales în ce măsură serviciile de informaţii şi serviciile de securitate siriene şi libaneze erau legate între ele şi în ce măsură serviciile siriene le influenţau pe cele libaneze.

Precedentul Raport al Comisiei dezvoltase toate măsurie întreprinse în cadrul anchetei referitoare la mişcările lui Ahmed Abu Adass. Această anchetă a fost împiedicată datorită a doi martori-cheie: Ziad Ramadan li Khaled Mihdat Taha. Ancheta a dovedit că aceşti doi indivizi, apropiaţi ai lui Abu Adass, părăsiseră Libanul îndreptându-se spre Siria înainte ca membrii Comisiei să îi fi putut interoga. Drept urmare, Comisia a prezentat o cerere autorităţilor siriene pentru obţinerea de informaţii detaliate despre deplasările lui Taha şi în special despre călătoriile sale în Siria. În cele din urmă, Comisia a primit informaţii prin intermediul mijloacelor publice de presă, conform cărora Ramadan fusese arestat în Siria. Comisia a prezentat o nouă cerere autorităţilor siriene la data de 4 noiembrie 2005 pentru obţinerea de informaţii referitoare la motivul arestării şi al condamnării lui Ramadan. Autorităţile siriene nu i-au mai transmis Comisiei nici o informaţie referitoare la Taha în afară de aceea că el trecuse frontiera siriană. În ceea ce îl priveşte pe Ramadan, comisia judiciară siriană a informat Comisia că ea l-a interogat pe Ramadan la data de 8 noiembrie 2005 în legătură cu relaţia acestuia cu Abu Adass. Comisia a convenit apoi cu autorităţile siriene să îl poate interoga pe Ramadan. Acest interogatoriu a avut loc la data de 1 decembrie 2005.

ÃŽn cursul interogatoriului, Ramadan a declarat că s-a întâlnit pe Abu Adass la sfârÅŸitul anului 2002. Atunci ei lucrau împreună la aceeaÅŸi societate de informatică . Abu Adass i-a vorbit de un anume “Mohammed”, un prieten pe care îl cunoscuse la moscheie. Această informaÅ£ie venea să confirme ceea ce mama lui Abu Adass declarase autorităţilor libaneze ÅŸi comisiei. ÃŽn momentul în care familia lui Abu Adass l-a informat pe Ramadan că acesta dispăruse la data de 16 ianuarie 2005 împreună cu o persoană neidentificată, Ramadan s-a întrebat imediat dacă această persoană ai fi putut fi “Mohammed”. Ramadan nu îi cunoÅŸtea pe ceilalÅ£i prieteni ÅŸi parteneri ai lui Abu Adass ÅŸi de aceea nu putea să ofere alte informaÅ£ii despre deplasările acestuia sau despre identitatea lui “Mohammed”. El a confirmat totuÅŸi faptul că Abu Adass nu ÅŸtia să ÅŸofeze, iar acasă nu era conectat la internet. Ramadan a afirmat că a plecat în Siria în luna martie 2005 pentru că este cetăţean sirian ÅŸi mai ales pentru că exista bănuiala că Siria era implicată în asasinarea lui Hariri. Totodată, ÅŸtia că este căutat de serviciile de informaÅ£ii ale armatei. După aceea, s-a predat el – însuÅŸi autorităţilor siriene în ziua de 21 iulie 2005, după ce a aflat că era căutat ÅŸi de acestea. Ramadan afirmă că de atunci este deÅ£inut fără motiv ÅŸi că a fost interogat de ÅŸase ori de serviciile de informaÅ£ii siriene. Comisia aÅŸteaptă în continuare să primească procesele – verbale ale acestor interogatorii. ÃŽn plus, atunci când în luna septembrie 2005 Comisia i-a interogat pe oficialii sirieni, ea i-a întrebat dacă Siria iniÅ£iase vreo formă de anchetă în legătură cu asasinarea lui Hariri. OfiÅ£erii au răspuns toÅ£i negativ la această întrebare. Abia în luna decembrie 2005, după ce l-a interogat pe Ramadan, Comisia a aflat că acesta (aparent o figură interesantă în cadrul afacerii) fusese arestat în Siria încă din luna iulie 2005 ÅŸi interogat de ÅŸase ori de serviciile de informaÅ£ii siriene.

Interogatoriul lui Ramadan a adus importante informaÅ£ii suplimentare care au confirmat informaÅ£iile prealabile strânse de Comisie despre Abu Adass. TotuÅŸi, această parte a anchetei nu va putea fi considerată definitiv închisă înainte de a-l fi găsit ÅŸi interogat pe Taha ÅŸi înainte de a-l fi identificat, localizat ÅŸi interogat pe numitul “Mohammed”.

Canalul “Al Jazeera” a fost contactat în seara zilei de 14 februarie 2005, cu ajutorul unei cartele telefonice pre – plătite. Era vorba de o pistă interesantă, deoarece astfel, au putut fi reconstituite apelurile telefonice stabilite cu ajutorul acestei cartele. Utilizatorul ei a fost identificat ÅŸi interogat de Comisie. Se pare că a avut o explicaÅ£ie credibilă pentru justificarea acestor apeluri. TotuÅŸi, este nevoie de o extindere a anchetei înaintea coroborării acestor informaÅ£ii.

De la ultimul raport prezentat Consiliului de Securitate, Comisia a primit mai multe informaţii potrivit cărora o persoană suspectă, respectiv fostul director al Siguranţei Generale, crease chiar din biroul său un fond ilegal din care au fost finanţate operaţiuni secrete şi care ar fi putut fi folosit şi pentru finanţarea asasinării lui Rafic Hariri. Bazându-se pe aceste informaţii, anchetatorii au ridicat 21 de dosare referitoare la documente, registre, precum şi la alte dovezi ale Siguranţei Generale, şi în acelaşi timp au interogat mai mulţi martori. Analiza acestor dovezi este încă în desfăşurare, ele fiind comparate şi cu alte piste aflate în cercetare.

Concluziile Comisiei cuprinse în precedentul raport rămân valabile. În perioada scursă de la prezentarea acestui raport, ancheta a urmărit dezvoltarea mai multor direcţii care să confirme aceste concluzii.

Este important să se menţină ritmul stabil al direcţiilor de anchetă. Procesul de convergenţă a dovezilor, compararea minuţioasă şi verificarea mărturiilor necesită timp. Evenimentele externe nu pot şi nici nu trebuie să abată Comisia de la mandatul care i-a fost încredinţat de Consiliul de Securitate pentru a ajuta la identificarea persoanelor care au comis, susţinut şi organizat acest act terorist care a avut loc la Beirut în ziua de 14 februarie 2005, precum şi a complicilor lor.

Următoarele etape ale anchetei sunt clare şi ele se referă la activitatea Comisiei în sprijinul autorităţilor libaneze: continuarea anchetei pe direcţiile stabilite în legătură cu toate aspectele afacerii, evaluarea şi urmărirea noilor elemente despre care este informată, îndepărtarea tuturor pistelor care nu mai au o influenţă directă asupra afacerii, beneficierea în orice moment de cooperarea deplină şi necondiţionată a autorităţilor siriene şi de prezentarea în faţa Consiliului de Securitate, la intervale regulate, a unui raport referitor la progresul anchetei. Orice întârziere intervenită la unul dintre aceste elemente se va răsfrânge în mod inevitabil asupra tuturor celorlate. În acest sens se va dovedi extrem de util dacă mai multe state membre, al căror sprijin specific a fost solicitat, vor răspunde favorabil cererilor Comisiei.

Întrucât germanul Detlev Mehlis a anunţat că nu doreşte să îi fie prelugit mandatul în fruntea Comisiei, miercuri, 11 ianuarie O.N.U. a anunţat nominalizarea procurorului belgian Serge Brammertz la conducerea Comisiei independente internaţionale.

Serge Brammertz, 43 de ani, este din anul 2003 procuror adjunct al CurÅ£ii Penale InternaÅ£ionale de la Haga unde supervizează anchetele asupra atrocităţilor comise în Republica Democratică Congo, în Uganda ÅŸi în Darfur (Sudan). Numirea sa nu a întâmpinat opoziÅ£ia S.U.A., care nu recunoaÅŸte Curtea Penală InternaÅ£ională. Serge Brammertz a fost, deja, ameninÅ£at cu moartea de către gruparea care a revendicat asasinarea ziaristului ÅŸi deputatului Gebran Tueni. ÃŽnainte de a-ÅŸi da acordul de a conduce în calitate de preÅŸedinte Comisia de anchetă, procurorul belgian a cerut, în mod special, angajarea organizaÅ£iei internaÅ£ionale (O.N.U.) în continuarea exercitării de presiuni asupra autorităţilor siriene pentru a le împinge să coopereze cu anchetatorii. Magistratul belgian a mai obÅ£inut din partea Consiliului de Securitate garanÅ£ii ferme pentru a conduce ancheta “total independent ÅŸi obiectiv” ÅŸi de a decide măsurile pe care le consideră potrivite în cadrul aplicării rezoluÅ£iilor nr.1559, nr.1636 ÅŸi nr.1644. Aceasta înseamnă că nu va reveni asupra cererii de audiere a preÅŸedintelui Bashar Al Assad ÅŸi a altor oficiali sirieni, ÅŸtiind că “excepÅ£iile de formă ÅŸi de fond invocate de ÅŸeful statului sirian nu sunt valabile, din punct de vedere juridic, ÅŸi în consecinţă nu justifică tentativele de a se sustrage audierii”. 2

Ministrul sirian de externe a propus încheierea unui “protocol de colaborare” cu noul preÅŸedinte al Comisiei. “Cerem noului preÅŸedinte al comisiei internaÅ£ionale să încheie un protocol care să definească nivelul de colaborare al Siriei cu această Comisie”. Cum era de aÅŸteptat, Statele Unite ale Americii s-au opus: “PreÅŸedintele comisiei de anchetă trebuie să decidă ce doreÅŸte ÅŸi de ce anume are nevoie, nu sirienii”, a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat.

Agasat de presiunea internaÅ£ională, preÅŸedintele Assad a cerut instituirea unei Comisii internaÅ£ionale care să cerceteze cauzele morÅ£ii liderului palestinian Yassir Arafat, acuzând în mod public Israelul că l-ar fi asasinat. “Nu ÅŸtiu ce doresc americanii ÅŸi israelienii de la mine. Israelul a comis nenumărate asasinate ÅŸi nimeni în lume nu s-a sesizat. De exemplu, asasinarea lui Yassir Arafat. Cer să fie înfiinÅ£ată o Comisie InternaÅ£ională de cercetare pentru ca lumea să nu mai tacă”, a declarat la o conferinţă de presă cu redactorii principali ai mass – media arabe de la Damasc.

ÃŽn luna ianuarie a acestui an, Parlamentul European a adoptat o decizie cadru de interzicere a acordării de către cele 25 de state membre a oricărui tip de viză persoanelor care vor fi desemnate de O.N.U. drept suspecte în acest dosar. De asemenea, Uniunea Europeană le va impune sancÅ£iuni, în special de natură financiară, cum ar fi îngheÅ£area bunurilor materiale “suspecÅ£ilor de implicare în planificarea, finanÅ£area, organizarea sau realizarea atentatului cu bombă, care a ucis 23 de persoane, printre care Rafic Hariri, la data de 14 februarie 2005”. Decizia cadru nu menÅ£ionează numele nici unei persoane, însă, acestea vor fi în mod automat adăugate atunci când comisia internaÅ£ională de anchetă va desemna responsabilii.

În aceste zile, în Liban, partidele reformiste încearcă să pună la punct o strategie de demitere a preşedintelui Emile Lahoude sau care să îl forţeze să demisioneze, acesta fiind considerat, în momentul de faţă, cel mai important reprezentat al intereselor siriene în Liban.

Recent, preşedintele comisiei parlamentare privind administraţia şi justiţia din Parlamentul libanez, Robert Ghanem i-a remis lui Nabih Berry, o petiţie parlamentară în care consideră că preşedintele statului nu mai este apt să îşi exercite funcţia constituţională, întrucât şi-a pierdut legitimitatea naţională şi internaţională, făcând apel la circumstanţele în care s-a produs prelungirea mandatului prezidenţial.

Plecarea PreÅŸedintelui Lahoud riscă să antreneze Å£ara într-o nouă confruntare, de data aceasta între forÅ£ele naÅ£ionaliste ÅŸi cele pro-siriene, ambele tabere fiind în egală măsură formate din musulmani ÅŸi creÅŸtini. ÃŽnsă, vârful de lance al taberei pro-siriene îl formează “Partidul lui Dumnezeu”. De la preluarea puterii, Saad Hariri a început dialogul cu “Hizbullahul”, pentru a găsi o formulă de înÅ£elegere care să mulÅ£umească pe toată lumea. S-a deplasat chiar la Washington pentru a pleda cauza celor care au reprezentat, la un moment dat, singura miÅŸcare de rezistenţă libaneză în faÅ£a trupelor israeliene, merit care nu se uită.

Analiştii politici libanezi afirmă că Preşedintele Lahoud nu se mai bucură nici de susţinerea poporului, nici de cea a patriarhului maronit şi amintesc manifestaţiile din 14 februarie 2006, în cursul cărora 500.000 de libanezi au scandat sloganuri cerând plecarea şefului statului.

În lumea arabă, eforturile libaneze de reconciliere sunt susţinute, mai ales de către Arabia Saudită, al cărei rege, Abdallah, afirmă necesitatea prezervării diversităţii religioase şi coexistenţa tuturor comunităţilor etnice.

Roed – Larsen, însărcinatul O.N.U. pentru supravegherea aplicării RezoluÅ£iei nr. 1559, a indicat în cadrul unui “think tank”, organizat la New York de Council on Foreign Relations, că în perioada în care ocupa postul de coordonator special al O.N.U. pentru procesul de pace din Orientul Mijlociau a inspectat în septembrie 1999 “triunghiul” teritorial dintre Liban, Siria ÅŸi Israel. ÃŽn acest context, a constatat că fermele din Chebaa sunt siriene, fiind studiate peste 81 de hărÅ£i, mai ales ruseÅŸti, englezeÅŸti ÅŸi franÅ£uzeÅŸti. Numai într-un singură se stabileÅŸte că aparÅ£in Libanului. De altfel, moneda utilizată (lira siriană) ÅŸi faptul că se află sub controlul F.N.U.D. (ForÅ£a O.N.U. însărcinată să observe dezangajarea Siriei) demonstrează faptul că sunt siriene.

Joi 23 februarie 2006, Serge Brammertz a efectuat prima sa visită la Damasc pentru a se întâlni cu autorităţile siriene. Din partea siriană au participat noul ministru de externe, Walid Muallem, adjunctul acestuia, Ahmad Arnus, consilierul juridic al ministerului, Riad Daudi, preÅŸedintele comisiei siriene de anchetă, Nabil Khatib, experÅ£i ÅŸi consilieri. Serge Brammertz a fost însoÅ£it de patru colaboratori. Potrivit lui Nasrat Hassan, purtătorul de cuvânt al comisiei de anchetă, “întâlnirea cu autorităţile siriene a decurs bine”. A adăugat că a fost “o întâlnire de lucru”, fără, însă, a preciza cu ce personalităţi siriene s-a întâlnit magistratul belgian. A continuat afirmând că “în timpul acestei reuniuni au fost abordate aspecte vechi ÅŸi noi ale cooperării”. La rândul ei, agenÅ£ia oficială siriană de ÅŸtiri, SANA, a anunÅ£at că întâlnirea a avut drept obiect stabilirea “mijloacelor prin care comisia de anchetă îşi poate îndeplini misiunea”. După plecarea echipei internaÅ£ionale mass – media siriene au subliniat “discreÅ£ia care caracterizează mersul anchetei, contrar mediatizării echipei Mehlis”.

În paralel, judecătorii Chucri Sader (însărcinat cu coordonarea comisiei internaţionale de anchetă) şi Ralph Riachi (şeful serviciului avize din Ministerul de Justiţie) au sosit la New York pentru a discuta natura şi întinderea asistenţei pentru crearea unui tribunal internaţional cu caracter penal pentru a-i judeca pe responsabilii asasinatului, propunere formulată în cursul lunii ianuarie de către guvernul libanez. Sediul noului tribunal ar urma să fie stabilit fie la Haga, fie la Geneva, iar legea aplicabilă ar urma să fie cea libaneză. Naţiunile Unite au fixat ca dată limită pentru prezentarea acestui proiect jumătatea lunii martie, fie data la care Serge Brammertz va prezenta primul său raport.

Magistratul belgian le-a propus Secretarului General al O.N.U., Kofi Anan şi adjunctului său pentru afacerile politice, Ibrahim Gambari, însărcinat cu urmărirea dosarului Hariri, completarea Comisiei internaţionale de anchetă cu judecători marocani şi tunisieni. Propunerea sa a fost bine primită, cu atât mai mult cu cât ea va permite, dacă judecătorii marocani şi tunisieni acceptă, participarea acestora mai târziu la activităţile tribunalului internaţional.

Potrivit AgenÅ£iei Reuters, la data de 14 martie 2006, la comemorarea unui an de la asasinarea primului – ministru libanez, 500.000 de libanezi s-au adunat la Beirut, dând un nou elan coaliÅ£iei ostile Siriei. Potrivit organizatorilor coaliÅ£iei de la putere, numărul participanÅ£ilor a fost estimat la 1,1 milione de persoane, adică un sfert din populaÅ£ia ţării. La ora 10:55 (ora asasinatului), după un minut de reculegere, mulÅ£imea adunată în PiaÅ£a Martirilor a scandat în cor “Afară Siria”. Cu această ocazie, liderul druz Walid Joumblatt, unul dintre stâlpii coaliÅ£iei de la putere, a declarat mulÅ£imii că pentru Liban nu va fi “nici independenţă, nici suveranitate, atâta timp cât simbolulul regimului sirian va ocupa scaunul de la Baabda” – palatul prezidenÅ£ial aflat în suburbiile Beirutului. Comunitatea ÅŸiită nu a participat la comemorare.

Vineri, 24 februarie, forÅ£ele anti – siriene ÅŸi-au continuat campania intitulată “Fill” (“Pleacă”), menită să conducă la destituirea preÅŸedintelui Lahoud. ÃŽn Cortul Libertăţii, ridicat în PiaÅ£a Martirilor, a fost lasată o petiÅ£ie populară, destinată, potrivit iniÅ£iatorilor, să strângă un milion de semnături sau mai multe. Lansarea acestei petiÅ£ii a avut loc în prezenÅ£a deputaÅ£ilor de la 14 martie ÅŸi a cetăţenilor care scandau sloganuri ostile preÅŸedintelui republicii cerându-i să plece. Textul acestei petiÅ£ii este următorul : “Pentru a ne exprima ataÅŸamentul la libertatea noastră, la independenÅ£a noastră, ÅŸi la sistemul nostru democratic, pentru a continua extinderea autorităţii statului asupra ansamblului instituÅ£iilor republicane libaneze ÅŸi pentru a ne reafirma refuzul faţă de ordinele ÅŸi presiunile din perioada de tutelă ÅŸi de opresiune, noi, poporul libanez cerem demisia lui Emile Lahoud din postul de preÅŸedinte al Republicii ÅŸi cerem să se pună capăt violării ConstituÅ£iei ÅŸi prorogării impuse (a mandatlui prezidenÅ£ial) împotriva voinÅ£ei libanezilor”. DeputaÅ£ii prezenÅ£i la faÅ£a locului aparÅ£ineau partidelor “MiÅŸcarea pentru Viitor”, “ÃŽntâlnirea democratică” ÅŸi “ForÅ£ele Libaneze”. Ei au semnat pe o copie a petiÅ£iei asemenea manifestanÅ£ilor prezenÅ£i. PuÅ£in mai târziu, ÅŸi Ministrul de Interne, ad interim, Ahmad Fatfat, a semnat la rândul său petiÅ£ia, punând accent pe caracterul democratic al iniÅ£iativelor luate în cadrul campaniei de destituire.

Săptămânile care vor urma în Liban vor fi hotărâtoare pentru viitorul democratic al ţării.

CONCLUZII PERSONALEPISTA SIRIANĂCui a folosit uciderea lui Hariri? Siriei? De ce să fi pus la cale sirienii uciderea primului ministru libanez? Ce ar fi câştigat prin aceasta, în condiţiile în care era previzibilă reacţia poporului libanez care ar fi spus că sirienii sunt vinovaţi? Cei care acuză autorităţile siriene de planificare a atentatului afirmă că decizia de a-l asasina pe Hariri a fost luată în toamna anului 2004, după adoptarea de către Consiliul de Securitare al O.N.U. a Rezoluţiei nr. 1559, care cerea Siriei retragerea propriilor militari din Liban, dezarmarea miliţiilor libaneze, solicita extinderea controlului guvernului libanez asupra întregului teritoriu şi cerea ca viitoarele alegeri prezidenţiale să fie libere şi să se deruleze în conformitate cu regulile constituţionale elaborate independent de orice influenţă ori amestec străin. În această ecuaţie, primul popor care ar fi avut de suferit în urma deteriorării relaţiilor bilaterale ar fi fost cel sirian, întrucât veneau în Liban să muncească, zilnic, câteva sute de mii de persoane. Aceşti muncitori au părăsit ţara după retragerea armatei. Să fi fost atât de naivi guvernanţii şi analiştii sirieni încât să nu îşi fi dat seama că economia siriană slăbită şi izolată în plan internaţional, ar fi pierdut, astfel, importante venituri financiare? Aducând haos în Liban şi ridicând împotriva sa furia facţiunilor religioase, Siria ar fi pierdut enorm. Atunci vinovaţii trebuie căutaţi în altă parte.

PISTA ISRAELIANÄ‚Care ar fi interesul Israelului? Varianta planificării atentatului de către serviciile speciale israeliene se susÅ£ine prin analiza mediul de securitate regional ÅŸi internaÅ£ional. Prin asasinarea lui Hariri reacÅ£ia poporului libanez era previzibilă: va acuza Siria. La fel de previzibilă era reacÅ£ia guvernului de la Damasc de a fi reÅ£inut în a coopera cu o comisie internaÅ£ională instituită pentru elucidarea circumstanÅ£elor producerii asasinatului. Siria se află plasată de Departamentul American al Apărării pe Axa Răului, listă neagră a statelor care susÅ£in entităţiile teroriste ÅŸi reprezintă o ameninÅ£are la adresa păcii ÅŸi stabilităţii mondiale. Presiunea populaÅ£iei libaneze ÅŸi a comunităţii internaÅ£ionale ar fi putut conduce la retragerea completă a armatei siriene din Liban, în spiritul RezoluÅ£iei nr. 1559, fapt realizat în cursul lunii aprilie 2005. Refuzul retragerii trupelor ar fi putut conduce la o intervenÅ£ie americană pentru schimbarea regimului politic socialist de la Damasc. Instalarea unui guvern pro-american la Damasc ar reprezenta o victorie a serviciilor secrete israeliene, care ar înlătura, astfel, cel mai înverÅŸunat vecin al Israelului. Aceasta ar conduce la instalarea unei dominaÅ£ii israeliene asupra Libanului, precum ÅŸi la recunoaÅŸterea de către Siria a aparteneÅ£ei ÃŽnălÅ£imilor Golan la statul israelian. Lipsite de sprijinul Siriei, forÅ£ele arabe naÅ£ionaliste ori socialiste ar fi eliminate de pe scena politică libaneză. De asemenea, s-ar crea posibilitatea dezarmării miliÅ£iilor ÅŸiite ÅŸi chiar a închiderii membrilor acestora, acuzaÅ£i de lansarea, periodică, a rachetelor Kassam ÅŸi KatiuÅŸe asupra coloniilor evreieÅŸti. La rândul ei, ar fi lipsită de sprijin “MiÅŸcarea de Rezistenţă Islamică” (Hamas) din Teritoriile Autonome Palestiniene. ExistenÅ£a unui guvern libanez de orientare pro – occidentală la Beirut, ar uÅŸura cererile repetate ale guvernului israelian de acordare a cetăţeniei libaneze celor circa 350.000 de palestinieni din această Å£ară, pentru ca aceÅŸtia să nu se mai poată întoarce în Palestina pentru a-ÅŸi cere înapoi casele ÅŸi pământurile confiscate în timpul războaielor arabo – israeliene. Instalarea unui guvern pro – occidental a fost, deja, făcută în urma câştigării alegerilor de către coaliÅ£ia condusă de Saad Hariri, alegerile derulându-se pe fondul psihologic sensibilizat al populaÅ£iei, care văzuse în Hariri “salvatorul patriei”, cel care reuÅŸise să pună capăt războiului civil ÅŸi reuÅŸise datorită averii uriaÅŸe deÅ£inute să înceapă reconstrucÅ£ia economică a ţării. Ca o confirmare a ideii enunÅ£ate anterior, la data de 27 iunie 2005, deci la câteva zile de la câştigarea alegerilor, ministrul muncii a ridicat interdicÅ£ia, în vigoare de 22 de ani, privind exercitarea de către palestinienii din Liban a circa 50 de meserii, în sectorul privat, de la care fuseseră excluÅŸi. A fost o decizie normală, în condiÅ£iile în care mâna ieftină de lucru furnizată de sirieni a părăsit Å£ara cedrilor. ÃŽn viitor, apreciez drept foarte probabilă încercarea actualului guvern de acordare a cetăţeniei libaneze refugiaÅ£ilor palestinieni, chiar cu riscul stricării echilibrului confesional ÅŸi etnic al statului, premisă pentru izbucnirea unui nou război civil. Nu trebuie uitat că la originea conflictului dintre anii 1975 – 1990 au stat luptele dintre miliÅ£iile musulmane ÅŸi de stânga, pe de o parte ÅŸi cel creÅŸtine, pe de altă parte, acestea din urmă reproşând musulmanilor sprijinul acordat palestinienilor. CreÅŸtinii se temeau că prezenÅ£a palestinienilor avea să perturbe balanÅ£a puterii ÅŸi să provoace invazia israeliană, dar musulmanii sunniÅ£i susÅ£ineau OrganizaÅ£ia pentru Eliberarea Palestinei. ÃŽntrucât Libanul rămăsese singura bază a O.E.P., după expulzarea acesteia din Iordania, la începutul anilor ’70, partidele naÅ£ionaliste Radical ÅŸi Arab, unite în Partidul Socialist Progresist al lui Kamal Jumblatt, cereau să li se acorde libertate de miÅŸcare comandourilor palestiniene, pentru a-ÅŸi continua operaÅ£iunile.

ÃŽn acei ani aveau loc zilnic atentate cu maÅŸină – capcană, multe dintre acestea fiind atribuite Mossadului. Având în vedere precedentul “Afacerii Lavon” 3 din 1953 din Egipt ori al tentativei de asasinare a liderului “Partidului lui Dumnezeu” (Hizbullah), ÅŸeicul Hassan Nasrallah 4, este justificată întrebarea pe care mi-am pus-o privind o posibilă implicare a serviciilor militare ÅŸi/sau externe israeliene (cu complicitatea celor americane) în asasinarea fostului prim – ministru.

Cred că această crimă este o parte a unei plan care vizează, în fapt, destabilizarea anumitor state arabe ale Orientului Apropiat, precum şi a Republicii Islamice Iran, ţări care continuă să refuze a se conforma actualei politici americane şi refuză globalizarea în virtutea tradiţiei islamice.

La data de 31 ianuarie 2004, în Irak au avut loc alegeri generale. Alegerile au fost câştigate de Alianţa Irakiană Unită, coaliţie a şiiţilor, care a obţinut cel mai mare număr de voturi (peste 8,5 milioane, adică 48 % din sufragii). Numai 12 mandate le mai trebuiau şiiţilor din Alianţă pentru a avea majoritatea în Parlament, însă, pot controla uşor legislativul beneficiind de voturile celorlalţi şiiţi aflaţi pe listele altor partide. Conducătorul Alianţei Irakiene Unite este ayatollahul Ali Al Sistani, un lider religios moderat născut în Iran.

Succesul şiiţilor înregistrat la alegeri le-a întărit poziţia nu numai în acest stat, ci şi în Liban, ţară în care reprezintă 35 % din populaţie. Nu trebuie uitat că singura forţă arabă care a revendicat o victorie totală împotriva Israelului a fost Hizballuhul, organizaţie creată în anul 1982 în Valea Bekaa cu sprijinul Gardienilor Revoluţiei din Iran şi formată din musulmani şiiţi. Timp de 22 de ani, organizaţia a reprezentat în Liban adversarul cel mai de temut al forţelor de ocupaţie israeliene. Desele atacuri cu rachete Kassam şi starea de teroare instituită în coloniile din nordul Israelului au obligat statul evreu să se retragă din sudul Libanului la 24 mai 2000. Hizbullahul a revendicat victoria şi a ocupat poziţiile deţinute anterior de Tzahal (armata israeliană) şi de miliţiile creştine ale Libanului de Sud. Cu ocazia alegerilor din 1992, 1996 şi 2005 Hizbullahul a obţinut rezultate foarte bune, impunându-se ca o forţă politică de care trebuie să se ţină cont.

Regimul politic sirian al preşedintelui Hafiz al Assad i-a sprijinit pe şiiţii din Liban încă de la preluarea puterii în anul 1971. Când preşedintele Hafiz al Assad a venit la putere, ca membru al sectei alawite, autoritatea sa de a conduce Siria era contestată. Musa Sadr 5 , liderul comunităţii şiite din Liban, a emis un decret (fatwa), decretând că alawiţii făceau parte din Şia, asigurând, astfel, poziţia preşedintelui Assad. Era normal ca regimul politic de la Damasc să fie recunoascător şiiţilor.

Succesul şiiţilor din Irak (sprijiniţi de Teheran) nu poate decât să îngrijoreze Washingtonul şi Tel Avivul, pentru care înlocuirea regimului Saddam Hussein cu o republică asemănătoare celei a ayatollahilor ar fi catastrofală. Era normal să se încerce slăbirea poziţiei şiiţilor şi demonizarea fundamentalismului islamic. Lovind într-unul dintre simbolurile reconstrucţiei libaneze, s-a încercat şi reuşit eliminarea sirienilor din Liban, se forţează schimbarea regimului politic de la Damasc şi se agită pericolul reprezentat de cercetările iraniene de îmbogăţire a uraniului, pentru a se crea premisele unei intervenţii militare.

Înlocuirea regimului politic de la Damasc se putea face în urma refuzului de a se retrage trupele din Liban. Odată ce acest motiv a dispărut se va încerca fie stabilirea vinovăţiei pentru uciderea lui Hariri în sarcina actualei conduceri, fie se va invoca alianţa cu Iranul, fie se va invoca susţinerea acordată miliţiilor şiite şi palestiniene din Liban ori a insurgenţilor irakieni. De la invadarea Irakului (19 martie 2003), regimul Ba‘ath – ist a fost ca un ghimpe în coasta trupelor americane. La Damasc a plecat întrega arhivă irakiană sub protecţia maşinilor ambasadei Federaţiei Ruse la Baghdad, tot acolo şi-au găsit refugiul numeroşi demnitari irakieni şi familiile acestora. Administraţia de la Washington acuză Damascul că nu controlează cei 600 de kilometri de frontieră cu Irakul şi permite teroriştilor arabi să treacă în Irak pentru a destabiliza ţara.

Succesul politic al organizaţiei Hamas la alegerile din luna ianuarie din Cisiordania şi Fâşia Ghaza a reprezentat o grea lovitură adversarilor fundamentalismului islamic. Nu este poate întâmplătoare reapariţia în presa internaţională a acelor zile a caricaturilor înfăţişându-l pe Profetul Muhammad. Reacţiile ulterioare ale lumii arabe şi islamice nu au fost spontane, ci au fost organizate şi provocate, poate chiar de reţeaua de agenţi ai celor care comandaseră realizarea şi publicarea caricaturilor, tocmai pentru a prezenta într-o lumină nefavorabilă şi demonică manifestările islamului, pentru a adânci şi mai mult prăpastia creată între creştini şi musulmani, pentru a crea baza unui viitor război. Pentru aceasta Libanul este locul propice de înfruntare, datorită diversităţii sale confesionale. Mărturie stau recentele confruntări din cartierul Beirutului, Ashrafieh, când după devastarea Ambasadei Danemarcei, mulţimea furioasă a atacat una dintre bisericile maroniţilor având chiar hramul Sfântului Maron.

ÃŽn timp ce scriu aceste rânduri, în Irak se produce o adevărată dramă: mai mult de 130 de morÅ£i ÅŸi 168 de moschei deteriorate în 24 de ore. Acesta este bilanÅ£ul violenÅ£elor interconfesionale care au urmat atentatului comis miercuri, 22 februarie, împotriva moscheii ÅŸiite din Samarra care adăposteÅŸte osemintele ultimilor doi imami ÅŸiiÅ£i Ali Al Hadi ÅŸi Hassan Al Askari. BineînÅ£eles, autorii atentatului nu au fost găsiÅ£i, dar responsabilitatea a fost aruncată asupra sunniÅ£ilor. Riscul ca Irakul să să se scufunde într-un război civil este din ce în ce mai mare, în ciuda apelurilor la calm atât ale liderilor sunniÅ£i, cât ÅŸi ÅŸiiÅ£i (Muqtada Al Sadr ÅŸi Ali Sistani). La Cairo, Uniunea internaÅ£ională a ulemalelor musulmane, aproximativ 300 de lideri religioÅŸi sunniÅ£i, a atras atenÅ£ia asupra riscului unui război civil, dând asigurări că sunniÅ£ii nu puteau fi autorii atacului contra moscheii “pe care au păzit-o timp de secole”. Pentru a evita extinderea evenimentelor din Irak ÅŸi în Liban, ulemalele ÅŸiite ÅŸi sunnite s-au reunit de urgenţă (23 februarie) la sediul Consiliului superior ÅŸiit. Muftiul Kabbani, ÅŸeicul Adel Amir Kabalan (vicepreÅŸedintele Consiliului superior ÅŸiit), Hassan Nasrallah ÅŸi numeroÅŸi ÅŸeici ÅŸi demnitari religioÅŸi au condamnat vehement evenimentele din Irak. Muftiul Muhammad Rachid Kabbani, cât ÅŸi ÅŸeicul Abdel Amir Kabalan au cerut tuturor ÅŸeicilor să îşi cheme adepÅ£ii la unitate ÅŸi să respingă orice confruntare confesională, de aceea predicile din moschei trebuie să se axeze asupra acestei probleme. La rândul său, Hassan Nasrallah a insistat asupra faptului că spaÅ£iul islamic este, din păcate, infiltrat de grupările extremiste, care lucrează pentru C.I.A. ÅŸi care răspândesc discordie ÅŸi teroare. Cred că un război civil în Irak între sunniÅ£i ÅŸi ÅŸiiÅ£i nu ar înceta niciodată, iar odată izbucnit ar fi doar o chestiune de timp până când s-ar declanÅŸa ÅŸi în Liban. ÃŽntrucât autorii atentatului din Irak nu au fost găsiÅ£i ÅŸi nu a fost revendicat, speculaÅ£iile sunt din nou posibile.

PISTA AMERICANÄ‚Pentru evocarea acestei piste, voi cita un articol elaborat de “ReÅ£eaua Voltaire”, preluat de pe site – ul libanez “LibanVision”:“Pregătirea RevoluÅ£iei Cedrilor

Timp de opt ani, Comitetul American pentru un Liban Liber a elaborat cu grijă un dosar mediatic şi juridic pentru a crea situaţia actuală. Această asociaţia, legată de falangişti şi apropiată guvernelor israelian şi american, a pregătit atacul asupra Siriei şi a manipulat asasinarea Primului Ministru Rafic Hariri. A intoxicat opinia publică internaţională facând să se creadă implicarea regimului ba’ath – ist în acest atentat. Până când, ieri, un milion şi jumătate de libanezi manifestează împotriva ingerinţei S.U.A. şi în semn de sprijin faţă de Siria.

Comitetul American pentru un Liban Liber (U.S. Commitee for a Free Lebanon – USCFL) a fost creat la sfârÅŸitul anului 1997 de către un bancher de pe Wall Street, Ziad K. Abdelnour. Având dublă naÅ£ionalitate, americană ÅŸi libaneză, acest bancher provine dintr-o familie de politicieni libanezi: tatăl său, Khalil Abdelnour, fost deputat între 1992 – 2000; unchiul său, Salem Abdelnour, fost deputat 1960 – 1964, apoi între 1972 –1992, vărul său prin alianţă, Karim Pakradouni este ÅŸeful Partidului Falangist.

Crearea acestei asociaţii răspundea dorinţei neoconservatorilor < de a remodela Orientul Mijlociu >, ea corespundea unei strategii formulate în interiorul American Enterprise Institute şi a filialei sale electorale Project for a New American Century, şi coordonate cu Partidul Likud israelian via Jewish Institute for National Security Affairs (JINSA). USCFL a fost conceput pentru a juca, în zona de acţiune, un rol similar celui jucat de Iraqi National Congres al lui Ahmad Chalabi pentri Irak. De altfel, obiectivul său principal nu era să preia puterea în Liban, ci .

Începând din anul 1999, Comitetul a început să publice Middle East Intelligence Bulletin (MEIB). Redacţia acestui buletin lunar este compusă din Michael Rubin şi Thomas Patrick Carroll, care lucrează sub autoritatea lui Gary C. Gambill.

Aceşti trei bărbaţi sunt cunoscuţi pentru legăturile pe care le au cu C.I.A. Michael Rubin a ocupat timp de un an şi jumătate funcţia de consilier al lui Donald Rumsfeld şi al lui L. Paul Bremer III, în perioada următoare invadării Irakului; Thomas Patrick Carroll este un fost agent al C.I.A. În ceea ce îl priveşte pe redactorul şef Gary C. Gambill, acesta este salariat al Freedom House (o oficină a Agenţiei).

În luna mai 2000, USCFL şi Middle East Forum al lui Daniel Pipes s-au asociat pentru a forma un Grup de lucru comun asupra Libanului şi pentru a publica un raport intitulat A pune capăt ocupaţiei siriene în Liban: rolul Statelor Unite ale Americii. El asigură că interesul Statelor Unite este de a utiliza Libanul ca mijloc de presiune asupra Siriei pentru a o constrânge să accepte ocupaţia israeliană asupra Înălţimilor Golan şi să facă să înceteze susţinerea revendicărilor palestinien. El preconizează susţinerea opoziţiei libaneze, impunerea de sancţiuni economice împotriva Siriei, declanşarea unei acţiuni militare împotriva ei. La acest punct, raportul indică faptul că Washingtonul nu trebuie să întârzie, căci Damascul ar fi pe cale de a se dota cu arme de distrugere în masă. Privind retrospectiv, lectura acestui document trecută aproape neobservată în epocă, surprinde prin francheţe. El împrumută anumite elemente dintr-un proiect redactat în anul 1996 pentru Benyamin Netanyahu O ruptură clară: o nouă strategie pentru securitatea regatului (Israel). Retorica şi obiectivele viitoarei administraţii Bush sunt deja anunţate acolo. Raportul este semnat de 31 de membri ai Grupului de lucru, toţi personalităţi neoconservatoare sau sioniste.

Mulţi dintre ei ocupă astăzi posturi cheie în administraţia Bush: Elliot Abrams este numărul 2 al Consiliului Naţional de Securitate, Paula Dobriansky este subsecretar de stat, Douglas Feith este subsecretar al Apărării, Jeane Kirkpatrick este ambasadoare la Geneva, Richard Perle este consilierul din umbră al Pentagonului, David Wurmser este consilierul vicepreşedintelui Cheney.

Din anul 2002, Daniel Pipes se alătură echipei redacţionale de la MEIB şi brusc legăturile dintre USCFL şi Middle East Forum par mai strânse ca niciodată.

La data de 18 aprilie 2002, reprezentantul (republican) de Texas, Dick Armey, depunea la Cameră (nota noastră: a Reprezentanţilor) un proiect de lege asupra < < responsabilităţii siriene >> împreună cu prietenul său Eliot Engel, reprezentantul (democrat) de Bronx (nota noastră: cartierul evreiesc din New York). Eliot Engel era membru al Grupului de lucru comun asupra Libanului creat de Middle East Forum şi al USCFL. Se remarcase, deja, prin campania dusă pentru recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel. Această iniţiativă a fost susţinută implicit de preşedintele George Bush, la data de 24 iunie 2004, în cadrul celebrului apel adresat palestinienilor pentru desemnarea unui nou lider, care ştim astăzi că a fost inspirat de ministrul israelian Natan Shransky. Din clipa aceea, a fost evident că strategia MEF/USCFL a fost adoptată de Casa Albă: este vorba de tăierea ajutorului sirian acordat mişcărilor de rezistenţă palestiniene, prin utilizarea Libanului drept mijloc de presiune asupra Damascului.

Cu toate acestea, acest text se dovedeşte insuficient. De aceea, la data de 12 aprilie 2003, adică la două săptămâni de la debutul operaţiunilor militare în Irak, Eliot Engel reia demersurile introducând un nou proiect de lege asupra < < responsabilităţii siriene şi restaurării suveranităţii libaneze >>. Primul articol al proiectului menţionat explică obiectivele: < < Pentru a opri sprijinul sirian acordat terorismului, a pune capăt ocupării Libanului, pentru a stopa dezvoltarea armelor de distrugere în masă, pentru a înceta importul ilegal de petrol irakian şi transporturile ilegale de arme şi a altor materiale militare irakiene, şi aceasta pentru a face Siria răspunzătoare de serioasele probleme de securitate internaţională pe care le-a provocat în Orientul Mijlociu, precum şi în alte scopuri >> Dezbaterile parlamentare s-au vrut războinice.

La data de 17 septembrie 2003, generalul Michel Aoun depune mărturie în faţa Camerei Reprezentanţilor şi cere Statele Unite să intervină militar pentru a-i reda puterea pe care o pierduse cu cincisprezece ani în urmă. Pentru membrii Congresului, era atât de clar că Siria va fi viitoarea lor ţintă, încât i-au dat mână liberă preşedintelui Bush să o atace atunci când va considera necesar. Legea nu va fi adoptată definitiv decât la 15 octombrie 2003. Dar dispozitivul este, deja, instalat.

În septembrie 2003, David Wurmser, un membru a Grupului de lucru comun al MEF/USCFL este numit la cabinetul vicepreşedintelui Dick Cheney pentru a pregăti atacarea Siriei. Wurmser şi soţia sa, Meyrav, au participat la redactarea proiectului din 1996 pentru Netanyahu. Meyrav este şi membră fondatoare a MEMRI, o oficină a propagandei Tzahal.

La data de 5 octombrie, la cea de-a treizecea aniversări a războiului de Kippur, Tzahal violează spaţiul aerian sirian şi bombardează satele din jurul Damascului, care ar fi adăpostit < < tabere teroriste >>. În trecere, avioanele israeliene vor face câteva looping – uri pe deasupra casei familiei lui Bahar Al Assad, vrând să arate prin aceasta căt sunt capabile să îl lovească unde vor şi când vor pe preşedintele sirian.

În noiembrie, National Endowment for Democracy (NED/CIA) a creat la Washington o grupare marionetă, Sirian Democratic Coalition, în jurul Partidului Reformist din Siria, condus de vînzătorul de arme Farid N. Ghadry. În zilele de 18 şi 19 ianuarie 2004, la Bruxelles a fost organizat un congres, dar a eşuat în încercarea de a găsi o personalitate capabilă să preia conducerea Siriei, în caz de < < eliberare >> de către Statele Unite. Începând de atunci, membrii USCFL încearcă să îmbogăţească dosarul întocmit împotriva Siriei. Aceasta a fost acuzată că serveşte drept refugiu pentru Saddam Hussein (nota noastră: preşedintele irakian încă nu fusese găsit, el fiind arestat în decembrie 2004), că adăposteşte armele de distrugere în masă care nu au fost găsite, apoi că relansează terorismul palestinian etc.

USCFL activează susţineri politice în străinătate sprijinindu-se pe serviciile cabinetului de relaţii publice Benador Associates. Astfel, o delegaţie cuprinzându-i pe Farid N. Ghadry, un reprezentant al generalului Aoun şi Walid Phares, îi întâlneşte în Franţa pe foştii miniştri François Léotard, Alain Madelin şi Philippe de Villiers, luna iulie 2004.

De asemenea, trebuie pregătite justificările juridice. La data de 2 septembrie 2004, Statele Unite ale Americii, susţinute de Marea Britanie, Franţa şi Germania, au făcut să fie adoptată în Consiliul de Securitate al O.N.U. Rezoluţia nr. 1559 care obligă forţele străine (adică siriene şi israeliene în acelaşi timp) să părăsească Libanul.

Escaladarea tensiunii a fost planificată cu grijă:

La data de 31 martie 2004, Farid N. Ghadry alansat Radio Free Syria din zona turcă a insulei Cipru. Staţia este evident finanţată de NED/CIA.

În discursul referitor la starea naţiunii din data de 2 februarie 2005, preşedintele Bush declară parlamentarilor < < Pentru a promova pacea în Marele Orient Mijlociu trebuie să înfruntăm regimuri care continuă să adăpostească terorişti şi care caută să se doteze cu arme de distrugere în masă. Siria încă permite ca teritoriul său, ca şi anumite părţi din Liban să fie utilizate de terorişti care încearcă să distrugă orice şansă de pace în regiune. Dumneavoastră aţi adoptat şi noi aplicăm Legea asupra responsabilizării Siriei: aşteptăm din partea guvernului sirian să înceteze orice sprijin acordat terorismului şi să deschidă uşa libertăţii. >>

La data de 7 februarie 2005, Dr. Imad Mustafa, ambasadorul sirian la Washington, este convocat la Departamentul de Stat. Este primit de responsabilul departamentului Orientul Mijlociu, David Satterfield, care îl roagă să transmită preşedintelui Bashar Al Assad < < ultimul avertisment >>

de a-ÅŸi retrage trupele din Liban.

După o săptămână, asasinarea lui Rafic Hariri dădea semnalul operaţiunilor. Atentatul este conceput de o manieră spectaculoasă pentru a emoţiona. În minutele imediat următoare, USCFL difuzează un comunicat intitulat Să punem capăt regimului baasist sirian şi să-i îngenunchem pe preşedintele Emile Lahoud şi pe celelalte marionete libaneze. Textul este următorul: < < Odată cu asasinarea Primului Ministru Rafic Hariri, baasiştii sirieni au scăpat de sub control. Cine urmează? Sirienii îi omoară pe americani, irakieni şi libanezi iar noi suntem întotdeauna gata să dicutăm cu ei pe cale diplomatică. Vă rugăm fiţi alături de noi şi să fim de acord atât cât putem scriind şi intervenind în toate mijloacele de informare posibile pentru a face să înainteze calendarul schimbării regimului din Siria. Acesta este singura manieră posibilă de a salva Statele Unite de politicile extremiste baas – iste, de a elibera Libanul şi de a-i salva pe sirieni de naziştii baasişti. Desigur, împreună cu Primul Ministru Hariri care s-a alăturat opoziţiei şi a format o echipă cu liderul druz Walid Jumblatt, această coaliţie avea să obţină majoritatea locurilor în Parlamentul de la Beirut şi să câştige votul creştinilor..... Acesta (n.n. atentatul) era singurul mod posibil în care sirienii puteau opri acest proces. Zilele Siriei în Liban sunt numărate >>.

Astfel este lansată, fără nici o probă şi împotriva oricărei logici, acuzaţia potrivit căreia elemente necontrolate din Partidul Baas sirian ar fi organizat asasinatul. În câteva minute, zvonul este transmis în lumea întreagă de oamenii USCFL, în mod evident mobilizaţi dinainte.

PISTA AL QA’IDA

Altă pistă de investigare ar putea fi cea a “Al Qa’ida”. Analiza denumirii organizaÅ£iei “Al Nasr wal Jihad fii Bilad Al Cham” care a revendicat atacul arată că organizatorii se raportează la un timp istoric al patriarhilor. Åžamul era regiunea care cuprindea Galileea, MunÅ£ii Liban ÅŸi Anti – Liban, Siria, părÅ£i din Irak, Iordania. ComparaÅ£ia poate fi făcută cu denumirea organizaÅ£iei din Irak, conduse de Abu Musaab Al Zarqawi, respectiv “Qa’idat Al Jihad fii Bilad Al Rafidain” (“Baza jihadului din Å£ara Mesopotamiei”). Care ar putea fi motivaÅ£ia organizaÅ£iei lui Ussama bin Laden de a-l asasina pe Rafic Hariri? ÃŽn primul rând prietenia cu casa regală saudită (fostul prim – ministru era cumnatul regelui) ÅŸi cu alÅ£i ÅŸefi de state ÅŸi guverne. ÃŽn al doilea rând, Hariri a fost acuzat că s-a folosit de reconstrucÅ£ia Beirutului pentru a-ÅŸi consolida ÅŸi spori averea, unul dintre motivele demisiei sale din luna octombrie 2004 fiind acuzaÅ£ia adusă de preÅŸedintele Emile Lahoude, potrivit căreia în exercitarea mandatului său ar fi neglijat săracii.

Lucrul care mă nedumereÅŸte cel mai tare în ecuaÅ£ia cu multe necunoscute a acestei afaceri este faptul că echipa de investigaÅ£ii a OrganizaÅ£iei NaÅ£iunilor Unite nu a luat în calcul nici una dintre aceste piste. Se pare că în mintea anchetatorilor onusieni vinovăţia era stabilită încă dinaintea începerii anchetei. ÃŽN LOC DE ÃŽNCHEIERE ÃŽn calitate de premier al Libanului, Rafic Hariri a vizitat în trei rânduri România: în octombrie 1994, martie 1996 ÅŸi martie 2002. România a fost primul stat din Europa Centrală în care s-a aflat un prim – ministru din “Å¢ara cedrilor”, investiÅ£iile sale în economie fiind importante. Rafic Hariri era unul dintre principalii investitori ai companiei de telecomunicaÅ£ii Zapp. A sponsorizat ÅŸcoli cu calculatoare, a făcut donaÅ£ii. România a pierdut un prieten.Note de subsol:

1. Ionescu, Crăciun “Corespondent în Orientul Mijlociu”, Editura Politică, BucureÅŸti, 19812. Juristul libanez Doreid Bcherrawi, într-un articol publicat în cotidianul kuwaitian “Al Siassa”, citat de cotidianul “L’Orient – Le jour”, în ediÅ£ia din data de 23 februarie 2006.

3. În anul 1953, Israelul a recurs la serviciile unor cetăţeni egipteni de naţionalitate evreiască pentru a ataca sedii diplomatice americane ori locuri publice frecventate de occidentali pentru a determina compromite relaţiile regimului Nasser cu statele occidentale. La faţa locului erau lăsate probe care demonstrau implicarea arabilor în atentate. Prinşi de poliţa egipteană autorii şi-au recunoscut faptele şi au fost executaţi.4. În luna iunie 2004, justiţia libaneză a condamnat cinci persoane de etnie arabă pentru colaborare cu Mossadul, la asasinarea şeicului.

5. Musa Sadr a fost invitat să devină liderul religios al şiiţilor libanezi în anul 1959. Era născut la Qom (Iran) şi studiase la Najaf (Irak), două dintre cele mai importante centre religioase ale islamismului Şia.

 

 

BIBLIOGRAFIE

1. Raportul Comisiei independente internaţionale de anchetă stabilită în baza Rezoluţiei Consiului de Securitate nr. 1595 (2005), datat 19 octombrie 2005;

2. Raportul suplimentar al Comisiei independente internaţionale de anchetă remis Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 12 decembrie 2005;

3. Hala Jaber – “Hezbollah – NăscuÅ£i cu răzbunarea în sânge”, Samizdat;

4. Ionescu, Crăciun “Corespondent în Orientul Mijlociu”, Editura Politică, BucureÅŸti, 1981;

5. www.bbc/romanian.com;

6. www.aljazeera.net;

7. www.monde-diplomatique.fr

8. www.tlfq.ulaval.ca./axl/asie/liban.htm;

9. www.lorient-lejour.com;

10. www.fr.wikipedia

11. www.libanvision.com

12. www.1stbusinesslebanon.com

13. www.tsr.ch

CUPRINS

Preambul ………………… 2

Scurt istoric ……………… 2

Acordul de la Taif ……… 5

Prezentarea primului raport …….. 18

Prezentarea celui de-al doilea raport … 21

CRISTESCU SERGIU-ALEXIS

Post Views: 887

Check Also

Syrie : «Israël dirige la politique étrangère américaine au Moyen-Orient depuis 30 ans»

La situation en Syrie est catastrophique. Les États-Unis sont-ils derrière ce «regime change» ? Ou …

© Copyright 2024, All Rights Reserved