Caucazul, spatiu geopolitic in disputa

Interesele geopolitice şi strategice în Caucaz: interesele Rusiei, Iranului, Turciei, SUA, NATO, UE.                          Studiul asupra zonei Caucazului, de altfel foarte bogat în bibliografie şi în relatări de tot felul, arată interesul pentru această zonă geografică, probabil cea mai interesantă din lume, care are un potenţial economic uriaş.
În dimensiunea spaţiului Eurasiatic putem identfica uşor, daca ne uităm pe o hartă, că singura legătură în afară de cea rusească pentru Asia Centrală nu este decât Caucazul. Bazinul Caspic şi Caucazul face legătura maritimă şi terestră dintre marele teritoriul al Kazahstanului şi Marea Neagră –Turcia. Acest spaţiu identificat încă din antichitate cu o importanţă geoeconomică uriaşă –
drumul mătăsii, pare a fi revigorat astăzi. More...
În lumea modernă interesele acestui spaţiu au aparţinut marilor imperii care l-au dominat începând cu Imperiul Ţarist şi cel Otoman. Rămas pentru aproximativ 70 de ani în sfera directă a URSS care datorită marimii şi slabului interes de valorificare, regiunile riverane Mării Caspice au rămas neexploatate.
            Istoria acestei zone s-a aflat şi se află într-o mişcare telurică nemaiîntâlnită până acum. Dacă până în 1991 s-a aflat sub patronajul URSS şi a fost gestionat ca o regiune de margine a imperiului, după această dată lucrurile s-au schimbat esenţial, având de a face aici cu o schimbare de vector geopolitic, care se petrece chiar sub ochii noştrii. Dacă în 1991 ţările Caucazului nu aveau decât „unica alternativă” după Brzezinski, azi dorinţa unor state ca Georgia de a ieşi total din sfera de influenţă rusă care ar însemna chiar părăsirea CSI, se îndreaptă către NATO ca sistem de securitate şi EU ca model economic, aceasta schimbare ne spune destul de multe. Acest lucru se datorează în mare parte Rusiei care a gestionat în interesele sale CSI, lăsând la o parte statele din fosta URSS şi atunci când au dorit să se impună Rusia a dominat cu forţa. La polul opus se află SUA şi statele Uniunii Europene dar şi alţi actori mondiali care sunt interesaţi de o stabilitate politică şi regională pentru a face o zonă sigură din punct de vedere al investiţiilor proprii şi nu numai. SUA a dorit şi a realizat, poate peste mâna Rusiei, o demonopolizare a influenţei acesteia din urmă, în Asia Centrală şi Caucaz asupra resurselor de petrol şi gaze naturale.
            Un alt factor de influenţă pentru zona Caucazului îl reprezintă atracţia culturală a Occidentului, de altfel, tradiţia istorică şi religioasă a Georgiei şi Armeniei îşi are rădăcinile adânc înfipte în zona europeană.¼br /> Dezintegrarea URSS-ului a atras imediat atenţia asupra Asiei Centrale şi Caucaz, aici începând a se construi reţele de conducte, care o dată cu acestea au modificat şi orientările politice ale statelor în cauză; ţările Caucazului: Georgia, Armenia, Azerbaidjan; ţările Asiei Centrale: Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kyrgizstan, Tajikistan.
„Puternicile interese ale SUA în bazinul caspic datează de pe vremea URSS, astel că principalele componente ale politicii de după 1991 ale SUA au fost de a ajuta noile state să se dezvolte şi să fie independente şi să devină pieţe libere”[1].
Problemele alimentărilor cu petrol ale ţărilor occidentale au ţinut stabilitatea marilor câmpuri petrolire ale Orientului Mijlociu. Frica occidentului că economiile lor ar putea îngheţa în condiţiile scumpirii petrolului datorită instabilităţii marilor ţări exportatoare[2], au dus la căutarea unor noi alternative şi orientarea către alte spaţii bogate în resurse.
„Adiţional, SUA a crezut şi încă mai crede că extragerea de resurselor naturale din regiune poate fi o alternativă sursei de petrol şi gaze naturale în acest timp când Sudul Asiei şi Orinetul Mijlociu au devenit din ce mai instabile politic. U.S. caută să facă sigure aceste resurse pentru dezvoltarea companiilor americane, ca interese de afaceri cu ţările prietene”[3].
Pentru stabilitatea zonei Euroasiei „Turcia devine astel cea mai implicată în regiune să ajute la independenţa noilor ţări şi multiplele rute de acces să fie dezvoltate pentru exportul resurselor din regiune”[4].
Cel mai important actor din punct de vedere geopolitic în zonă a devenit SUA, interesele acesteia nu se rezumă doar la interesele economice ci şi la cele de a se implica activ în  democratizarea şi stabilitatea zonei
„Poziţia U.S. a fost şi este ca Rusia să nu poată avea monopolul conductelor şi aceste conducte să nu treacă prin Iran, datorită situaţiei politice din această ţară. În vestul Caspicii a fost propusă BTC, unde deja există o mică conductă din Baku la Novorrosiysk Rusia, port în nordul Mării Negre, numit Suspa”[5].
Intrarea intereselor SUA în acest spaţiu deranjează poziţia Rusiei care în continuare vede regiunea Asiei Centrale şi cea a Caucazului ca propia sa grădină şi în continuare încearcă să aibă o poziţie exclusivă.
Poziţia speciaştilor în domeniu arată ca „aceste evidenţe SUA, nu au o politică „anti Rusia” în Marea Caspică. U.S. a insistat asupra suveranităţii noilor state ca aceasta să fie respectate şi toate să aibă abilitatea de a exporta propriile resurse”[6].
 

            Studiul asupra zonei Caucazului, de altfel foarte bogat în bibliografie şi în relatări de tot felul, arată interesul pentru această zonă geografică, probabil cea mai interesantă din lume, care are un potenţial economic uriaş.În dimensiunea spaţiului Eurasiatic putem identfica uşor, daca ne uităm pe o hartă, că singura legătură în afară de cea rusească pentru Asia Centrală nu este decât Caucazul. Bazinul Caspic şi Caucazul face legătura maritimă şi terestră dintre marele teritoriul al Kazahstanului şi Marea Neagră –Turcia. Acest spaţiu identificat încă din antichitate cu o importanţă geoeconomică uriaşă –, pare a fi revigorat astăzi. În lumea modernă interesele acestui spaţiu au aparţinut marilor imperii care l-au dominat începând cu Imperiul Ţarist şi cel Otoman. Rămas pentru aproximativ 70 de ani în sfera directă a URSS care datorită marimii şi slabului interes de valorificare, regiunile riverane Mării Caspice au rămas neexploatate.            Istoria acestei zone s-a aflat şi se află într-o mişcare telurică nemaiîntâlnită până acum. Dacă până în 1991 s-a aflat sub patronajul URSS şi a fost gestionat ca o regiune de margine a imperiului, după această dată lucrurile s-au schimbat esenţial, având de a face aici cu o schimbare de vector geopolitic, care se petrece chiar sub ochii noştrii. Dacă în 1991 ţările Caucazului nu aveau decât „unica alternativă” după Brzezinski, azi dorinţa unor state ca Georgia de a ieşi total din sfera de influenţă rusă care ar însemna chiar părăsirea CSI, se îndreaptă către NATO ca sistem de securitate şi EU ca model economic, aceasta schimbare ne spune destul de multe. Acest lucru se datorează în mare parte Rusiei care a gestionat în interesele sale CSI, lăsând la o parte statele din fosta URSS şi atunci când au dorit să se impună Rusia a dominat cu forţa. La polul opus se află SUA şi statele Uniunii Europene dar şi alţi actori mondiali care sunt interesaţi de o stabilitate politică şi regională pentru a face o zonă sigură din punct de vedere al investiţiilor proprii şi nu numai. SUA a dorit şi a realizat, poate peste mâna Rusiei, o demonopolizare a influenţei acesteia din urmă, în Asia Centrală şi Caucaz asupra resurselor de petrol şi gaze naturale.            Un alt factor de influenţă pentru zona Caucazului îl reprezintă atracţia culturală a Occidentului, de altfel, tradiţia istorică şi religioasă a Georgiei şi Armeniei îşi are rădăcinile adânc înfipte în zona europeană.¼br /> Dezintegrarea URSS-ului a atras imediat atenţia asupra Asiei Centrale şi Caucaz, aici începând a se construi reţele de conducte, care o dată cu acestea au modificat şi orientările politice ale statelor în cauză; ţările Caucazului: Georgia, Armenia, Azerbaidjan; ţările Asiei Centrale: Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kyrgizstan, Tajikistan.„Puternicile interese ale SUA în bazinul caspic datează de pe vremea URSS, astel că principalele componente ale politicii de după 1991 ale SUA au fost de a ajuta noile state să se dezvolte şi să fie independente şi să devină pieţe libere”[1].Problemele alimentărilor cu petrol ale ţărilor occidentale au ţinut stabilitatea marilor câmpuri petrolire ale Orientului Mijlociu. Frica occidentului că economiile lor ar putea îngheţa în condiţiile scumpirii petrolului datorită instabilităţii marilor ţări exportatoare[2], au dus la căutarea unor noi alternative şi orientarea către alte spaţii bogate în resurse.„Adiţional, SUA a crezut şi încă mai crede că extragerea de resurselor naturale din regiune poate fi o alternativă sursei de petrol şi gaze naturale în acest timp când Sudul Asiei şi Orinetul Mijlociu au devenit din ce mai instabile politic. U.S. caută să facă sigure aceste resurse pentru dezvoltarea companiilor americane, ca interese de afaceri cu ţările prietene”[3].Pentru stabilitatea zonei Euroasiei „Turcia devine astel cea mai implicată în regiune să ajute la independenţa noilor ţări şi multiplele rute de acces să fie dezvoltate pentru exportul resurselor din regiune”[4].Cel mai important actor din punct de vedere geopolitic în zonă a devenit SUA, interesele acesteia nu se rezumă doar la interesele economice ci şi la cele de a se implica activ în  democratizarea şi stabilitatea zonei„Poziţia U.S. a fost şi este ca Rusia să nu poată avea monopolul conductelor şi aceste conducte să nu treacă prin Iran, datorită situaţiei politice din această ţară. În vestul Caspicii a fost propusă BTC, unde deja există o mică conductă din Baku la Novorrosiysk Rusia, port în nordul Mării Negre, numit Suspa”[5].Intrarea intereselor SUA în acest spaţiu deranjează poziţia Rusiei care în continuare vede regiunea Asiei Centrale şi cea a Caucazului ca propia sa grădină şi în continuare încearcă să aibă o poziţie exclusivă.Poziţia speciaştilor în domeniu arată ca „aceste evidenţe SUA, nu au o politică „anti Rusia” în Marea Caspică. U.S. a insistat asupra suveranităţii noilor state ca aceasta să fie respectate şi toate să aibă abilitatea de a exporta propriile resurse”[6]. RUSIA sau politica vecinătăţii apropiate
După căderea URSS, moştenitoarea acesteia, Rusia, a încercat un nou tip de strategie în relaţia cu fostele state membre care renunţau pe rând la a se mai identifica cu fosta URSS, găsindu-şi propria identitate. Astfel se deschidea o nouă eră geopolitică în raporturile dintre centru şi periferia centrifugă. Noua strategie a Rusiei urmărea integrarea statelor centrifuge în spaţii geopolitice integrate propriului model. Formularea unei politici coerente a Moscovei în ceea ce priveşte fostele state ale Uniunii Sovietice a suferit multiple convulsii găsindu-se către finele anului 1992 soluţia unei Comunitaţi de State Independente. Au existat mai multe proiecte pentru definirea viitorului Rusiei cât şi al  noilor state independente.
„Proiectul liberal, pro-occidental; proiectul sovieto-ţarist care după Alexander Dugin sunt o înfundătură pentru poporul rus; primul prevede ştergerea trepatată a particularităţilor naţionale ale ruşilor în era cosmopolită, al doilea se grăbeşte să renască naţiunea şi statul sub acele forme şi structuri istorice care i-au condus pe ruşi la eşec. Primul proiect cel al liberalii radicali (Reformatorii), fiind pro-ocidentali iar al doilea proiect al opoziţiei naţional patrioţilor se opunea la reformele liberalilor; această opoziţie este roz-albă adică este compusă şi din comunişti şi din adepţi ai formelor statale pravoslavnice-monarhiste, ţariste”[7].
            Problema Rusiei era de a da o nouă legitimitate postimperială „Nici CSI nu reprezintă statul Rus. O asemenea configuraţie denotă, subliniază Dughin, aceleaşi atribute ca şi Federaţia Rusă; e mai mult un proces teritorial decât o unitate geopolitică sigură şi stabilă”[8]             Proiectul rus pentru spaţiul Caucazian era acela de a-l menţine în afara sferelor de influenţă al statelor emergente regiunii şi a putenicelor blocuri geopolitice cu interese în zonă. Acestă politică nu a fost tocmai coerentă, chiar şi Rusia a suferit dupa 1992 câteva convulsii economice care i-au lăbit puterea de a menţine statele din CSI în directa sa influenţă.
„Rusia a avut dificultăţi în a înţelege termenii de raportate asupra Caucazului, care a făcut ca regiunea să nu fie multă vreme în controlul ei. Sub preşedintele Boris Elţîn a menţinut cu greu preeminenţa supra regiunii aceasta rezumându-se doar militar şi asupra resurserlor economice”[9].
Moscova a privit Caucazul ca o regiune din vecinătatea apropiată, iar politicile acesteia au fost de rezistenţă energetică. Politica vecinităţii apropiate  era de reintegrare, a acestui spaţiu în „într-o formă de  Uniune economică, politică şi militară a ţărilor ce au făcut parte din URSS”[10].
Bătălia geopolitică asupra Trascaucaziei este determinată în cea mai mare măsură de descoperirea resurselor energetice şi de factorul rusesc care tinde către o monopolizare a acestora în cadrul unor programe politice virulente.
„Cazanul politic Transcucazian este agitat de depozite semnificative de petrol aflate în Bazinul Mării Caspice. Centrul rezultatelor competiţiei intereselor naţionale şi internaţionale ce caracterizează regiunile politice în cauza e acela al Rusiei”[11].
Caracteristicile Caucazului nu sunt nişte necunoscute pentru Rusia, aceasta a menţinut prin politicile sale o anumită stare de insecuritate în zonă.
            „În primă instanţă, în 1992 în regiunea separatistă georgiană –Abhazia – a izbucnit războiul, Moscova a crezut că asistând pe abhazi, avea să trimită luptători ceceni în Abhazia care să lupte intenţionat împotriva Georgiei”[12].
            Marile temeri ale Rusiei în ceea ce priveşte zona de nord a Caucazului sunt acelea ale radicalizării fundamentalismului religios islamic. Radicalizarea islamică a fost obiectivată prin declanşarea celor două războiaie ceceno-ruse. Obiectivele nu au fost atinse de către Rusia, strategiile politice ale acesteia în regiune au dus la o şi mai mare radicalizare islamică pentru prevenirea federalizării regiunii.¼br />             Pierdearea armatei ruse în cele două războaie în Cecenia a dus la creearea unor situaţii critice în relaţiile dintre ţările Caucaziene şi Rusia. Cazul Georgie care a acordat asistenţă cecenilor refugiaţi şi refuzul de implicare al acesteia în conflict este deja evident[13].
            În contrast, relaţiile dintre Rusia şi Azerbaidjan au crescut de-a lungul timpului. „Rusia iniţial prin Preşedintele Heidar Aliyev un veteran al KGB, a putut ţine aproape Azerbaidjanul de Rusia. În schimb, el a orientat ţara spre vest. Ca rezultat, relaţiile în perioada preşedintelui Yelţîn au devenit mai tensionate. Preşedintele Vladimir Putin a fost mult mai pragmatic, oferind cooperarea economică şi de securitate”[14].
            O relaţie specială s-a dezvoltat între Rusia şi Armenia datorită izolării pe plan politic şi a conflictului din Nagorno-Karabah. Armenia a găsit în relaţia cu Rusia un aliat pe plan politic şi militar, aceasta din urmă oferindu-i asistenţă.  Proiectele geoeconomice au scos din harta transportului resurselor Armenia, care era din punct de vedere geografic mai atractivă decât vecina ei din nord, Georgia. Izolarea pe plan internaţional a Armeniei s-a datorat faptului că „două ţări turcice înconjoară ţara. Pe de o parte Turcia cu puterea ei militară de care Armenia se teme şi pe cealaltă parte Azerbaidjanul care creşte în forţă. Armenia a fost exclusă din coridorul energetic şi a fost lovită economia armeană, lipsind-o de avantajele pe care putea să i le ofere marea piaţă  a Turciei”[15]. Din punct de vedere geostrategic pentru blocul geopolitic occidental, în special USA, Azerbaidjanul este mult mai atractiv datorită accesului la Marea Caspică în detrimentul Armeniei.
            Rusia a găsit în relaţiile cu Armenia singurul aliat din Caucaz şi datorită faptului că acestă ţară este creştină şi reprezintă din punctul de vedere al Rusiei un avanpost la graniţa NATO.
            Referitor la modelul de integrare rusesc care se opunea modelului SUA, NATO şi UE, Rusia a dorit şi a întreţinut o situaţie de conflict în Sudul Caucazului în  Nagorno Karabah implicându-se de partea Armeniei. Ca o consecinţă a celor de mai sus Rusia era conştientă că zona reprezintă o cheie de intrare a marilor pieţe economice în Asia Centrală, blocând o perioadă schimbarea vectorilor geopolitici ai Georgiei si Azerbadijan-ului. Atracţia economică şi culturală a celor două ţări către Vest a fost stimulată şi de faptul ca Rusia prin modelul ei politic şi economic (CSI) nu a putut gestiona conflictele din Nordul şi Sudul Caucazului, acestea făcându-se în detrimentul Armeniei şi Azerbadijan-ului. Geografia Rusiei presează fizic pe cele două ţări (Georgia şi Azerbaidjan), astfel că neconcordanţele politice dintre Rusia şi Georgia au făcut ca Georgia să se îndrepte cultural şi economic către Vest prin faptul ca îşi trage rădăcinile culturale din Europa.
Situaţia Azerbaijan-ului este asemănătoare Georgiei care în ultimii ani şi-a schimbat axa geopolitică către Vest şi Sud regăsindu-şi identitatea în neamurile turcice.
Reacţia Rusiei „aşa cum reiese din declaraţiile preşedintelui Vladimir Putin, a facut din Georgia o ţintă a presiunilor politice şi energetice. Dacă noul preşedinte al Georgiei Mihail Saakashvili poate convinge schimbarea politicii, este prea devreme de a se putea spune, în timp ce semnele iniţiale există în reapropierea dintre cele două capitale Tbilisi şi Moscova încă de la lucrările din mai 2004. Rusia a oferit cetăţenia sa rezidenţilor din Abhazia şi Osetia de Sud, controlată de partea Gerogiană a graniţelor regiunii secesioniste. Rusia menţine legături comerciale şi de trasnport cu Abhazia şi Osetia de Sud fără a raporta Georgiei, şi încurajând trasferuri unilaterale între cele două ţări. Moscova a negat angajamentele de a închide cele trei baze militare din Georgia; în schimb se pare că le menţine pentru pentru o perioadă nedeterminată”[16].
            Atât Rusia cât şi ţările din Caucaz luptă să redefinască relaţiile dintre ele, iar una din problemele acestei zone o reprezintă CSI care nu este decât umbrela de securitate sub patronajul Moscovei.
 

După căderea URSS, moştenitoarea acesteia, Rusia, a încercat un nou tip de strategie în relaţia cu fostele state membre care renunţau pe rând la a se mai identifica cu fosta URSS, găsindu-şi propria identitate. Astfel se deschidea o nouă eră geopolitică în raporturile dintre centru şi periferia centrifugă. Noua strategie a Rusiei urmărea integrarea statelor centrifuge în spaţii geopolitice integrate propriului model. Formularea unei politici coerente a Moscovei în ceea ce priveşte fostele state ale Uniunii Sovietice a suferit multiple convulsii găsindu-se către finele anului 1992 soluţia unei Comunitaţi de State Independente. Au existat mai multe proiecte pentru definirea viitorului Rusiei cât şi al  noilor state independente.„Proiectul liberal, pro-occidental; proiectul sovieto-ţarist care după Alexander Dugin sunt o ; primul prevede , al doilea . Primul proiect cel al (), fiind pro-ocidentali iar al doilea proiect al se opunea la reformele liberalilor; această opoziţie este adică este compusă şi din comunişti şi din adepţi ai formelor statale , ţariste”[7].            Problema Rusiei era de a da o nouă „Nici CSI nu reprezintă statul Rus. O asemenea configuraţie denotă, subliniază Dughin, aceleaşi atribute ca şi Federaţia Rusă; e mai mult un decât o unitate geopolitică sigură şi stabilă”[8]            Proiectul rus pentru spaţiul Caucazian era acela de a-l menţine în afara sferelor de influenţă al statelor emergente regiunii şi a putenicelor blocuri geopolitice cu interese în zonă. Acestă politică nu a fost tocmai coerentă, chiar şi Rusia a suferit dupa 1992 câteva convulsii economice care i-au lăbit puterea de a menţine statele din CSI în directa sa influenţă.„Rusia a avut dificultăţi în a înţelege termenii de raportate asupra Caucazului, care a făcut ca regiunea să nu fie multă vreme în controlul ei. Sub preşedintele Boris Elţîn a menţinut cu greu preeminenţa supra regiunii aceasta rezumându-se doar militar şi asupra resurserlor economice”[9].Moscova a privit Caucazul ca o regiune din , iar politicile acesteia au fost de rezistenţă energetică. Politica  era de , a acestui spaţiu în „într-o formă de  Uniune economică, politică şi militară a ţărilor ce au făcut parte din URSS”[10].Bătălia geopolitică asupra Trascaucaziei este determinată în cea mai mare măsură de descoperirea resurselor energetice şi de factorul rusesc care tinde către o monopolizare a acestora în cadrul unor programe politice virulente.„Cazanul politic Transcucazian este agitat de depozite semnificative de petrol aflate în Bazinul Mării Caspice. Centrul rezultatelor competiţiei intereselor naţionale şi internaţionale ce caracterizează regiunile politice în cauza e acela al Rusiei”[11].Caracteristicile Caucazului nu sunt nişte necunoscute pentru Rusia, aceasta a menţinut prin politicile sale o anumită stare de insecuritate în zonă.            „În primă instanţă, în 1992 în regiunea separatistă georgiană –Abhazia – a izbucnit războiul, Moscova a crezut că asistând pe abhazi, avea să trimită luptători ceceni în Abhazia care să lupte intenţionat împotriva Georgiei”[12].            Marile temeri ale Rusiei în ceea ce priveşte zona de nord a Caucazului sunt acelea ale radicalizării fundamentalismului religios islamic. Radicalizarea islamică a fost obiectivată prin declanşarea celor două războiaie ceceno-ruse. Obiectivele nu au fost atinse de către Rusia, strategiile politice ale acesteia în regiune au dus la o şi mai mare radicalizare islamică pentru prevenirea federalizării regiunii.¼br />             Pierdearea armatei ruse în cele două războaie în Cecenia a dus la creearea unor situaţii critice în relaţiile dintre ţările Caucaziene şi Rusia. Cazul Georgie care a acordat asistenţă cecenilor refugiaţi şi refuzul de implicare al acesteia în conflict este deja evident[13].            În contrast, relaţiile dintre Rusia şi Azerbaidjan au crescut de-a lungul timpului. „Rusia iniţial prin Preşedintele Heidar Aliyev un veteran al KGB, a putut ţine aproape Azerbaidjanul de Rusia. În schimb, el a orientat ţara spre vest. Ca rezultat, relaţiile în perioada preşedintelui Yelţîn au devenit mai tensionate. Preşedintele Vladimir Putin a fost mult mai pragmatic, oferind cooperarea economică şi de securitate”[14].            O relaţie specială s-a dezvoltat între Rusia şi Armenia datorită izolării pe plan politic şi a conflictului din Nagorno-Karabah. Armenia a găsit în relaţia cu Rusia un aliat pe plan politic şi militar, aceasta din urmă oferindu-i asistenţă.  Proiectele geoeconomice au scos din harta transportului resurselor Armenia, care era din punct de vedere geografic mai atractivă decât vecina ei din nord, Georgia. Izolarea pe plan internaţional a Armeniei s-a datorat faptului că „două ţări turcice înconjoară ţara. Pe de o parte Turcia cu puterea ei militară de care Armenia se teme şi pe cealaltă parte Azerbaidjanul care creşte în forţă. Armenia a fost exclusă din coridorul energetic şi a fost lovită economia armeană, lipsind-o de avantajele pe care putea să i le ofere marea piaţă  a Turciei”[15]. Din punct de vedere geostrategic pentru blocul geopolitic occidental, în special USA, Azerbaidjanul este mult mai atractiv datorită accesului la Marea Caspică în detrimentul Armeniei.            Rusia a găsit în relaţiile cu Armenia singurul aliat din Caucaz şi datorită faptului că acestă ţară este creştină şi reprezintă din punctul de vedere al Rusiei un avanpost la graniţa NATO.            Referitor la modelul de integrare rusesc care se opunea modelului SUA, NATO şi UE, Rusia a dorit şi a întreţinut o situaţie de conflict în Sudul Caucazului în  Nagorno Karabah implicându-se de partea Armeniei. Ca o consecinţă a celor de mai sus Rusia era conştientă că zona reprezintă o cheie de intrare a marilor pieţe economice în Asia Centrală, blocând o perioadă schimbarea vectorilor geopolitici ai Georgiei si Azerbadijan-ului. Atracţia economică şi culturală a celor două ţări către Vest a fost stimulată şi de faptul ca Rusia prin modelul ei politic şi economic (CSI) nu a putut gestiona conflictele din Nordul şi Sudul Caucazului, acestea făcându-se în detrimentul Armeniei şi Azerbadijan-ului. Geografia Rusiei presează fizic pe cele două ţări (Georgia şi Azerbaidjan), astfel că neconcordanţele politice dintre Rusia şi Georgia au făcut ca Georgia să se îndrepte cultural şi economic către Vest prin faptul ca îşi trage rădăcinile culturale din Europa.Situaţia Azerbaijan-ului este asemănătoare Georgiei care în ultimii ani şi-a schimbat axa geopolitică către Vest şi Sud regăsindu-şi identitatea în neamurile turcice.Reacţia Rusiei „aşa cum reiese din declaraţiile preşedintelui Vladimir Putin, a facut din Georgia o ţintă a presiunilor politice şi energetice. Dacă noul preşedinte al Georgiei Mihail Saakashvili poate convinge schimbarea politicii, este prea devreme de a se putea spune, în timp ce semnele iniţiale există în reapropierea dintre cele două capitale Tbilisi şi Moscova încă de la lucrările din mai 2004. Rusia a oferit cetăţenia sa rezidenţilor din Abhazia şi Osetia de Sud, controlată de partea Gerogiană a graniţelor regiunii secesioniste. Rusia menţine legături comerciale şi de trasnport cu Abhazia şi Osetia de Sud fără a raporta Georgiei, şi încurajând trasferuri unilaterale între cele două ţări. Moscova a negat angajamentele de a închide cele trei baze militare din Georgia; în schimb se pare că le menţine pentru pentru o perioadă nedeterminată”[16].            Atât Rusia cât şi ţările din Caucaz luptă să redefinască relaţiile dintre ele, iar una din problemele acestei zone o reprezintă CSI care nu este decât umbrela de securitate sub patronajul Moscovei.Interesele SUA
            Interesul SUA pentru această regiune poate fi definit prin jocul stategic pe care aceasta îl face de a închide politicile de monopol ale Rusiei şi acapararea resurselor din Caspica şi Asia Centrală. Încă din perioada Războiului Rece bătălia strategică a celor doi poli, SUA şi URSS, s-a realizat pe graniţa de Nord şi Est a Turciei. Turcia a reprezentat pentru SUA şi NATO statul pivot, avangarda intereselor occidentale din inima URSS-ului. În prezent Turcia a devenit punctul de trecere către spaţiul Caspian al SUA.
            Schimbarea vectorilor pe care au realizat-o Georgia şi Azerbaijanul se înscria în noul program politic al SUA şi NATO, de a crea un parteneriat politic cu acestea. ¼br /> „Poziţia SUA  este plină de nuanţe, de contradicţii. Pe plan strategic, ei susţin deschis Azerbaidjanul, pentru a avea control asupra zonei Caspice, dar şi a viitoarelor oleoducte ale regiunii. SUA a susţinut Azerbaidjanul de a intra în cadrul Parteneriatului de pace al NATO. Această situaţie îi oferă SUA posibilitatea de a zădărnici refacerea influenţei ruse în regiune, grav afectată de căderea URSS, poziţionându-şi aici mijloace politice şi militare capabile să contreze Rusia şi Iranul, dar şi perspectiva de a utiliza Caucazul ca avanpost din care să supravegheze flancul septentrional al Orientului Mijlociu”[17].
Astfel, Comunitatea Euroatlantică vede regiunea Caucazului ca o regiune pivot în dezvoltarea viitoarelor lor interese. Aceasta reducând practic distanţele dintre marile pieţe asiatice şi cea Europeană având un rol economic major dar şi unul militar, de luptă împotriva terorismului din Afganistan. Ambele ţări s-au angajat activ în lupta împotriva terorismului asigurând calea şi flancul nordic spre Asia Centrală. Cele mai puternice interese în zonă sunt cele de tip economic, aici intră axa Est-Vest alcătuită din Azerbaijan, Georgia şi Turcia, ele asigură transportul resurselor dinspre ţările Asiei Centrale către marea Piaţă Euroatlantică. Interesele SUA nu se rezumă numai la poziţiile strategice ale acestor ţări si ale resurselor lor ci a încurajat proiecte investiţionale prin marile companii. Cel mai bun exemplu este dat de marele proiect TRACECA (Coridorul De Transport Eurocaucazian), care prevede construirea de căi ferate, porturi, aeroporturi pe axa Est-Vest[18]. Concurenţa acestei axe strategice este dată de axa Nord-Sud care are în componenţă Armenia, Iran şi Rusia, puternic susţinută de către ultima.
Rolul SUA în regiunea Caucazului a fost şi este acela de a împiedica dorinţele Rusiei de monopolizare a resurselor energetice prin încurajarea statelor din regiune de a acţiona ele însăle prin iniţiative şi aplicarea politicilor pentru întărirea propriilor instituţii şi minimaliazrea efortului rusesc de a menţine o influenţă asupra acestora.
Instanţele politice americane au susţinut de fiecare dată că politicile USA în regiunea caspică nu au vizat niciodată înlocuirea monopolului geopolitic şi economic sovietic cu cel american. Cu toate acestea, Iranul şi mai ales urmaşa defunctei URSS, Federaţia Rusă, le-au receptat ca având o puternică orientare monopolistă şi au reacţionat ca atare.
Cu toate acestea, până la jumătatea anilor ’90 SUA nu a avut un program politic coerent pentru Caucaz, în primul rând din lipsa familiarităţii cu problemele specifice ale regiunii, ÅŸi în al doilea rând pentru că eforturile sale până atunci se concentraseră asupra Turciei ca avanpost prooccidental la ganiÅ£a cu URSS. ÃŽnsă în ultimii 15 ani viziunea SUA asupra Caucazului s-a modificat radical. SUA a început să acorde o importanţă sporită zonei Caucazului, oferind statelor de aici sprijin ÅŸi asistenţă. Noua politică a SUA privind zona caucaziană este concepută având în vedere trei mari linii de acÅ£iune: petrolul din subsolul caucazian, democraÅ£ia ÅŸi stabilitatea politică a regiunii.
Se pare că importanţa exploatării bogatelor rezerve de hidrocarburi din Caucaz a crescut pe fondul escaladării conflictelor din Orientul Mijlociu şi a erodării influenţei americane în regiune. Aşadar, pentru un acces eficient la aceste rezerve, politica SUA vizează democratizarea regiunii prin impunerea proprului sistem democratic, ceea ce, teoretic, ar conferi stabilitate politică regiunii. Acţiunile SUA în regiune au căpătat astfel un caracter proactiv pe principiul că stabilitatea politică va genera stabilitate economică şi o mai rapidă dezvoltare a potenţialului economic al regiuni, bineînţeles sub asistenţă americană.
Astfel, Wahingtonul a adoptat o strategie mai largă în ceea ce priveşte politica sa externă care vizează Caucazul cu câteva obiective clare. În acest sens, SUA a sprijinit în primul rând construirea a numeroase oleoducte caspiene pe coridorul energetic est – vest, pentru a asigura o mai mare capacitate de autodeterminare a statelor.
În al doilea rând, SUA a început să se implice din ce în ce mai activ începând cu a doua jumătate a deceniului 9 în efortul de soluţionare al conflictelor regionale, în special cel dintre Armenia şi Azerbaidjan, privind regiunea Nagorno-Karabakh. În acest ultim demers se pare că acţiunea SUA nu a dat rezultatele scontate de oficialii de la Washington, cel puţin pe termen scurt.
Un prim rezultat al politicii americane în regiune este însă faptul că majoritatea liderilor statelor caucaziene menţin relaţii strânse cu SUA şi îşi bazează suveranitatea, independenţa şi legitimitatea naţională pe aceast parteneriat. Acest lucru ne îndreptăţeşte să cosiderăm că şansele de reuşită ale strategiei SUA sunt în creştere.¼br />  Interesele NATO
Până nu demult, regiunea Caspicii reprezenta pentru NATO, din punct geostrategic, graniÅ£a vestică a Asiei, aflată sub direct control al URSS-ului. Chiar ÅŸi după căderea comunismului, regiunea caspică nu a reprezentat o prioritate pentru politica NATO, centrată pe stabilizarea Europei de Est ÅŸi a Balcanilor. Abia spre sfârÅŸitul anilor ’90, când graniÅ£a NATO la Marea Neagră se extinde, prin aderarea statelor foste comuniste din Europa de Est, interesul AlianÅ£ei Nord-Atlantice pentru regiunea caspică începe să crească.
La acest proces au contribuit câţiva factori foarte importanţi. În primul rând, vidul de putere generat de sucombarea fostei URSS şi de haosul politic din Federaţia Rusă din primii ani ai deceniuli 9,  au determinat proaspetele republici caspice să se reorienteze spre un nou pol de putere politică şi militară, reprezentat de SUA şi de NATO. În al doilea rând, rezervele de hidrocarburi din regiune începuseră să atragă atenţia ţărilor occidentale, mai consumatori energetici, care doreau să iasă de sub hegemonia energetică a Rusiei (principalul furnizor de hidrocarburi pentru Europa Centrală). Totodată, câteva state din regiunea caspică şi-au manifestat la nivel oficial dorinţa de a adera la NATO (Georgia şi Azerbaidjan)[19].
Dar rolul cel mai important în conturarea unei politici NATO în ceea ce priveşte statele din zona caspică l-au jucat evenimentele din 9/11 2001 şi implicaţiile acestora pe plan geostrategic şi militar (constituirea alianţei împotriva terorismului, în frunte cu SUA şi statele membre NATO, războaiele din Afganistan şi Iraq)[20].
Regiunea caspică prezintă un potenţial strategic deloc de neglijat în ceea ce priveşte opreraţiunile militare din Orientul Mijlociu (trecute, în curs de desfăşurare sau viitoare) ale coaliţiei antiteroriste, pe care NATO nu putea să le treacă cu vederea.
În aceste condiţii, NATO a început să-şi contureze o politică coerentă în ceea ce priveşte statele caspice, care vine în continuarea strategiei politico-economice a SUA în regiune. În primul rând, NATO vizează în regiune consolidarea unor regimuri politice democratice şi stabile, capabile să susţină militar şi logistic eforturile NATO în războiul împotriva terorismului. Pentru realizarea acestui deziderat, Alianţa trebuie să se asigure că statele din regiunea caspică sunt libere de orice presiune militară externă (reprezentată în acest az de bazele militare ruseşti din regiune, care trebuiau să fie dezafectate de ceva vreme, dar care sunt încă active în regiune)[21].
Totodată NATO trebuie să se implice şi în rezolvarea unor conflicte îngheţate din regiune (Nagorno-Karabakh, Abhazia, Osetia de Sud), pentru a se contura graniţe statale stabile şi sigure. Un prim pas este asistenţa pe care NATO o oferă statelor care şi-au depus oficial candidatura pentru intrarea în Alianţa Atlanticului de Nord (Georgia, în noiembrie 2002, iar Azerbaidjanul în aprilie 2003), dar şi implicarea acestora din urmă în acţiunile militare ale Alianţei în războiul împotriva terorismului. De asemenea, politica NATO vizează şi convingerea Armeniei de a-şi orienta politica externă spre Occident, în detrimentul orientării pro-ruse şi iraniene[22].
 

Până nu demult, regiunea Caspicii reprezenta pentru NATO, din punct geostrategic, graniÅ£a vestică a Asiei, aflată sub direct control al URSS-ului. Chiar ÅŸi după căderea comunismului, regiunea caspică nu a reprezentat o prioritate pentru politica NATO, centrată pe stabilizarea Europei de Est ÅŸi a Balcanilor. Abia spre sfârÅŸitul anilor ’90, când graniÅ£a NATO la Marea Neagră se extinde, prin aderarea statelor foste comuniste din Europa de Est, interesul AlianÅ£ei Nord-Atlantice pentru regiunea caspică începe să crească.La acest proces au contribuit câţiva factori foarte importanÅ£i. ÃŽn primul rând, vidul de putere generat de sucombarea fostei URSS ÅŸi de haosul politic din FederaÅ£ia Rusă din primii ani ai deceniuli 9,  au determinat proaspetele republici caspice să se reorienteze spre un nou pol de putere politică ÅŸi militară, reprezentat de SUA ÅŸi de NATO. ÃŽn al doilea rând, rezervele de hidrocarburi din regiune începuseră să atragă atenÅ£ia ţărilor occidentale, mai consumatori energetici, care doreau să iasă de sub hegemonia energetică a Rusiei (principalul furnizor de hidrocarburi pentru Europa Centrală). Totodată, câteva state din regiunea caspică ÅŸi-au manifestat la nivel oficial dorinÅ£a de a adera la NATO (Georgia ÅŸi Azerbaidjan)[19].Dar rolul cel mai important în conturarea unei politici NATO în ceea ce priveÅŸte statele din zona caspică l-au jucat evenimentele din 9/11 2001 ÅŸi implicaÅ£iile acestora pe plan geostrategic ÅŸi militar (constituirea alianÅ£ei împotriva terorismului, în frunte cu SUA ÅŸi statele membre NATO, războaiele din Afganistan ÅŸi Iraq)[20].Regiunea caspică prezintă un potenÅ£ial strategic deloc de neglijat în ceea ce priveÅŸte opreraÅ£iunile militare din Orientul Mijlociu (trecute, în curs de desfăşurare sau viitoare) ale coaliÅ£iei antiteroriste, pe care NATO nu putea să le treacă cu vederea.ÃŽn aceste condiÅ£ii, NATO a început să-ÅŸi contureze o politică coerentă în ceea ce priveÅŸte statele caspice, care vine în continuarea strategiei politico-economice a SUA în regiune. ÃŽn primul rând, NATO vizează în regiune consolidarea unor regimuri politice democratice ÅŸi stabile, capabile să susÅ£ină militar ÅŸi logistic eforturile NATO în războiul împotriva terorismului. Pentru realizarea acestui deziderat, AlianÅ£a trebuie să se asigure că statele din regiunea caspică sunt libere de orice presiune militară externă (reprezentată în acest az de bazele militare ruseÅŸti din regiune, care trebuiau să fie dezafectate de ceva vreme, dar care sunt încă active în regiune)[21].Totodată NATO trebuie să se implice ÅŸi în rezolvarea unor conflicte îngheÅ£ate din regiune (Nagorno-Karabakh, Abhazia, Osetia de Sud), pentru a se contura graniÅ£e statale stabile ÅŸi sigure. Un prim pas este asistenÅ£a pe care NATO o oferă statelor care ÅŸi-au depus oficial candidatura pentru intrarea în AlianÅ£a Atlanticului de Nord (Georgia, în noiembrie 2002, iar Azerbaidjanul în aprilie 2003), dar ÅŸi implicarea acestora din urmă în acÅ£iunile militare ale AlianÅ£ei în războiul împotriva terorismului. De asemenea, politica NATO vizează ÅŸi convingerea Armeniei de a-ÅŸi orienta politica externă spre Occident, în detrimentul orientării pro-ruse ÅŸi iraniene[22].Interesele TURCIEI
Putere regională aşezată strategic la graniţa Europei cu Asia, Turcia reprezintă o ţară cheie pentru regiunea caspică. Nu numai că este singura ţară care permite alcătuirea unei legături economice directe între Europa şi regiunea caspică, dar este şi o piaţă energetică în plină expansiune, cu un consum în continuă creştere de petrol şi gaze naturale. Totodată, regimul politic de la Ankara este unul democratic, stabil şi laic (într-o ţară majoritar musulmană), cu puternice legături cu Occidentul european, SUA şi NATO.
Totodată, Turcia este apropiată cultural şi lingvistic de majoritatea zonelor musulmane din Caucaz şi din imediata sa apropiere. Datorită faptului că pentru prima dată după Războiul Rece nu mai are graniţă cu Rusia, Turcia încearcă să devină unul din pivoţii culturali şi economici care au un cuvânt de spus în zona caspică.
Politica sa în regiune se suprapune în linii mari cu cea a SUA şi NATO, însă prezintă şi cateva particularităţi generate de contextul regional geopolitic.
Lider regional în plină ascensiune după căderea URSS, Turcia a întrevăzut posibilitatea de a-şi extinde influenţa asupra regiunilor musulmane din fosta Uniune Sovietică, cărora le oferă sprijin cultural, politic, economic şi chiar militar.
Principalul beneficiar al politicii Turciei în regiune a fost regimul de la Baku. Turcia, în special prin măsurile întreprinse de premierul ei Turgut Ozal, a căutat să impună în Azerbaidjan un model politic apropiat de cel propriu: democraţia musulmană laică. A împiedicat astfel Azerbaidjanul să ajungă în sfera de influenţă politică a Iranului, sau a Rusiei. Totodată s-a implicat activ în sprijinirea reconstrucţiei economice şi militare a Azerbaidjanului[23].
În plan economic, Turcia sprijină câteva proiecte de gazoducte şi oleoducte dinspre Azerbaidjan spre Europa (Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku-Tbilisi-Erzurum), via Georgia. Beneficiul Azerbaidjanului este posibilitatea de a deveni (alături de alte state din zona caspică) un furnizor de hidrocarburi pentru piaţa europeană, în detrimentul Rusiei, ceea ce ar aduce venituri colosale. Turcia totodată speră să se plaseze cât mai avantajos cu putinţă pe ruta viitoarelor oleoducte, devenind astfel un coridor energetic puternic, dar asigurându-şi totodată resurse pentru porpria piaţă[24].
Pentru realizarea acestui lucru, Turcia şi-a întărit relaţiile cu Georgia (ţară dependentă energetic de Moscova). Dacă în trecut Georgia cerea ajutorul Rusiei împotriva otomanilor, astăzi această ţară este un alt beneficiar al politicii regionale turceşti, în ciuda diferenţelor etnice şi confesionale (Georgia este ţară majoritar creştină). Georgia beneficiază astfel de asistenţă economică, militară şi politică din partea regimului de la Ankara. Ea este inclusă în proiectul coridorului energetic Est-Vest care va lega regiunea caspică de Europa şi îi va permite să iasă de sub monopolul energetic al Rusiei[25].
Totodată Turcia oferă şi asistenţă militară în regiune. În încercarea de a-şi cosolida influnţa în regiune, Turcia a încheiat un acord de parteneriat militar cu Azerbaidjan şi cu Georgia, care vine în continuarea unor mai vechi relaţii militare ale Turciei cu Israelul. De asemenea Turcia şi-a asumat rolul de garant internaţional al securităţii statului azer, în urma tensiunilor militare dintre acesta din urmă şi Iranul, în vara anului 2001. Trebuie menţionat şi faptul că Turcia a fost primul stat care a reacţionat în momentul izbucnirii conflictului din Nagorno-Karabakh, denunţând implicarea Armeniei de partea forţelor separatiste. În prezent, Turcia oferă consiliere militară atât Georgiei cât şi Azerbaidjanului în procesul de organizare a forţelor militare ale celor două state.
            În contrast, relaţiile Turciei cu Armenia nu s-au îmbunătăţit niciodată, cele două ţări neavând nici în prezent relaţii diplomatice. Conflictul turco-armean îşi are rădăcinile în evenimentele din estul Turciei din 1915, când mai bine de 1 milion de armeni şi-au pierdut viaţa. Diaspora armenească a iniţiat o campanie globală ca parlamentele vestice să recunoască evenimentul ca „genocid, epurare etnică”. Turcii consideră însă că evenimentele din 1915 sunt o urmare nefericită a primului război mondial, în care, ambele părţi au avut pierderi semnmificative de oameni[26].
Politica Turciei de după căderea URSS în zona caspică a fost rapid catalogată de Armenia drept o încercare expansionistă în maniera fostului Imperiu Otoman. Totodată, guvernul turc a reacţionat imediat după izbucnirea conflictului secesionist din Nagorno-Karabakh. A întrerupt orice relaţii cu guvernul de la Erevan şi şi-a închis graniţele cu Armenia refuzând orce dialog cu partea armeană până când teritoriile din Nagorno-Karabakh, ocupate de insurgenţi armeni, nu vor reveni sub autoritatea Azerbaidjanului..
În prezent, în contextul candidaturii Turciei la statutul de membru al Uniunii Europene, se fac presiuni asupra guvernului de la Ankara pentru a deschide procesul de normalizare a relaţiilor sale cu Armenia, deschizându-se astfel posibilitatea scoaterii Armeniei din sfera de influenţă ruso-iraniană şi orientarea ei spre axa Est-Vest.  ¼br />  Interesele IRANULUI
Interesele Iranului la Marea Caspică au fost deranjate dintotdeauna de planul rusesc. În trecut, Rusia şi Iran au deţinut controlul asupra Mării Caspice şi Caucazului şi nu au reuşit niciodată să obţină o situaţie de condominiu, alianţele dintre cei doi nu au rezistat niciodată. În perioada sovietică Marea Caspică devine lac rusesc, asftel că toată graniţa de nord-est din regiunea Afganistan până la agraniţa de nord-vest cea regiunea Armenia, Iranul se confunta cu presiunea fizică a URSS pe toate graniţele sale de nord.¼br />             „După colapsul URSS, graniţa Mării Caspice a fost divizată între Iran şi Federaţia Rusă, dar după independenţă, au fost adăugate trei frontiere maritime –Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan –democraţiile şi frontiera devenind serios afectate. Iran a pus ochii pe câmpurile de petrol ale Azerbaidjanului, care sunt încă în dispută”[27]. Noile graniţe de nord ale Iranului, după 1991, i-au dat posibilitatea să se implice mai activ în politica statelor foste soviete, mai ales în privinţa frontierelor maritime ale Mării Caspice[28].
            „Independenţa Sudului Caucazului a surprins Iranul, în special războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan care a scos la iveală adânci contradicţii în politicile externe ale Republicii Islamice”[29].
După părerea specialiştilor trei principii au caracterizat Iranul referitor la politica sa externă în ceea ce priveşte Caucazul. Prima se referă la „apropierea graduală faţă de Armenia în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan”[30]. În al doilea rând, „s-a observat în ciuda diferendelor dintre Iran şi Rusia, dezvoltarea unui parteneriat strategic în cele două ţări”[31]. Şi în al treilea caz, „dorinţa de a influenţa dezvoltarea resurselor de gaz şi petrol din Caspica prin evitarea influenţei Turciei asupra conductelor de petrol şi rutelor acestora”[32].
            Iranul a dorit de altfel, să impună viziunea sa politica asupra Azerbaidjanului în ceea ce priveşte „minoritatea azeră din Iran care se ridică la aproximativ 20 de milioane de azeri, temându-se de creşterea naţionalismului şi separarea acestora”[33]. Teheranul a încercat să speculeze orientările separatiste ale minorităţilor, folosidu-se de atragerea acestora în implicarea religioasă şi a „a militat pentru un Azerbaidjan puternic ce a dus la atragerea multor azeri de către regimul clerical, cel puţin teoretic. Relaţiile dintre Iran şi Azerbaidjan s-au rupt în 1992, grăbind astfel apropierea Iranului de Armenia[34]. Relaţiile dintre cele două state au rămas reci, deoarece Iranul a ajutat Armenia în conflictul din Nagorno-Karabh. O dată cu intrarea intereselor europene şi atlantice în regiunea Caucazului, Iranul a ripostat prin găsirea a cât mai multor legături cu Rusia şi satelitul său, Armenia. Ele doresc păstrarea status quo-ului în Caucaz şi respingerea intereselor Turciei, SUA şi UE, şi reorinetarea Caucazului pe axa nord-sud.
          ¼br /> Uniunea Europeană
Chiar dacă puternice companii europene, cum ar fi BP (British Petroleum), Shell ÅŸi ELF, s-au arătat interesate de bogatele zăcăminte de hidrocarburi din regiunea Mării Caspice ÅŸi chiar au început să investească în zonă, politica UE privind zona caspică a fost marcată de pasivitate. DeÅŸi direct interesată de bogăţiile Caspicii, în calitate de principal beneficiar al unui coridor energetic Est-Vest, UE a preferat să lase iniÅ£iativa acÅ£iunii în regiunea caspică în seama NATO, SUA ÅŸi a aliaÅ£ilor regionali ai acestora (Turcia), din dorinÅ£a de a nu înrăutăţi relaÅ£iile cu Rusia (principalul furnizor energetic al Europei). De altfel, interesul UE pentru regiune a fost în continuă scădere de la jumătatea anilor ’90.
La începutul deceniului 9, UE părea interesată de regiunea caspică, ca furnizor de hidrocarburi, pe fondul haosului începuturilor din Federaţia Rusă. În acest sens, UE a lansat marile proiecte energetice TRACECA ( Transport Corridor Europe-Caucasus-Central Asia)[35] şi INOGATE (International Oil and Gas Transport to Europe) care ar fi trebuit să lege Europa de regiunea caspică. Dar escaladarea conflictelor regionale din zona caspică şi revenirea în forţă a Rusiei pe piaţa energetică europeană a ds la stagnarea acestor proiecte.
Totodată, UE a decis să nu se implice în soluţionarea procesului de pace din Caucaz, lăsând această sarcină în seama OSCE (organism european aflat însă la mâna Rusiei).
În ultimul timp însă strategiile europene privitoare la spaţiul caspic au fost reevaluate şi coordonate cu eforturile SUA şi NATO. UE a decis să devină mai activă în zona caspică, atât ca mediator al conflictelor, dar şi prin reluarea proiectelor gen TRACECA sau INOGATE. Un prim pas este sprijinirea politicii Turciei, dar şi influenţarea acesteia în normalizarea relaţiilor sale cu Armenia.
 

Interesele Iranului la Marea Caspică au fost deranjate dintotdeauna de planul rusesc. ÃŽn trecut, Rusia ÅŸi Iran au deÅ£inut controlul asupra Mării Caspice ÅŸi Caucazului ÅŸi nu au reuÅŸit niciodată să obÅ£ină o situaÅ£ie de condominiu, alianÅ£ele dintre cei doi nu au rezistat niciodată. ÃŽn perioada sovietică Marea Caspică devine lac rusesc, asftel că toată graniÅ£a de nord-est din regiunea Afganistan până la agraniÅ£a de nord-vest cea regiunea Armenia, Iranul se confunta cu presiunea fizică a URSS pe toate graniÅ£ele sale de nord.¼br />             „După colapsul URSS, graniÅ£a Mării Caspice a fost divizată între Iran ÅŸi FederaÅ£ia Rusă, dar după independenţă, au fost adăugate trei frontiere maritime –Azerbaidjan, Kazahstan ÅŸi Turkmenistan –democraÅ£iile ÅŸi frontiera devenind serios afectate. Iran a pus ochii pe câmpurile de petrol ale Azerbaidjanului, care sunt încă în dispută”[27]. Noile graniÅ£e de nord ale Iranului, după 1991, i-au dat posibilitatea să se implice mai activ în politica statelor foste soviete, mai ales în privinÅ£a frontierelor maritime ale Mării Caspice[28].            „IndependenÅ£a Sudului Caucazului a surprins Iranul, în special războiul dintre Armenia ÅŸi Azerbaidjan care a scos la iveală adânci contradicÅ£ii în politicile externe ale Republicii Islamice”[29].După părerea specialiÅŸtilor trei principii au caracterizat Iranul referitor la politica sa externă în ceea ce priveÅŸte Caucazul. Prima se referă la „apropierea graduală faţă de Armenia în conflictul dintre Armenia ÅŸi Azerbaidjan”[30]. ÃŽn al doilea rând, „s-a observat în ciuda diferendelor dintre Iran ÅŸi Rusia, dezvoltarea unui parteneriat strategic în cele două ţări”[31]. Åži în al treilea caz, „dorinÅ£a de a influenÅ£a dezvoltarea resurselor de gaz ÅŸi petrol din Caspica prin evitarea influenÅ£ei Turciei asupra conductelor de petrol ÅŸi rutelor acestora”[32].            Iranul a dorit de altfel, să impună viziunea sa politica asupra Azerbaidjanului în ceea ce priveÅŸte „minoritatea azeră din Iran care se ridică la aproximativ 20 de milioane de azeri, temându-se de creÅŸterea naÅ£ionalismului ÅŸi separarea acestora”[33]. Teheranul a încercat să speculeze orientările separatiste ale minorităţilor, folosidu-se de atragerea acestora în implicarea religioasă ÅŸi a „a militat pentru un Azerbaidjan puternic ce a dus la atragerea multor azeri de către regimul clerical, cel puÅ£in teoretic. RelaÅ£iile dintre Iran ÅŸi Azerbaidjan s-au rupt în 1992, grăbind astfel apropierea Iranului de Armenia[34]. RelaÅ£iile dintre cele două state au rămas reci, deoarece Iranul a ajutat Armenia în conflictul din Nagorno-Karabh. O dată cu intrarea intereselor europene ÅŸi atlantice în regiunea Caucazului, Iranul a ripostat prin găsirea a cât mai multor legături cu Rusia ÅŸi satelitul său, Armenia. Ele doresc păstrarea status quo-ului în Caucaz ÅŸi respingerea intereselor Turciei, SUA ÅŸi UE, ÅŸi reorinetarea Caucazului pe axa nord-sud.          ¼br /> Chiar dacă puternice companii europene, cum ar fi BP (British Petroleum), Shell ÅŸi ELF, s-au arătat interesate de bogatele zăcăminte de hidrocarburi din regiunea Mării Caspice ÅŸi chiar au început să investească în zonă, politica UE privind zona caspică a fost marcată de pasivitate. DeÅŸi direct interesată de bogăţiile Caspicii, în calitate de principal beneficiar al unui coridor energetic Est-Vest, UE a preferat să lase iniÅ£iativa acÅ£iunii în regiunea caspică în seama NATO, SUA ÅŸi a aliaÅ£ilor regionali ai acestora (Turcia), din dorinÅ£a de a nu înrăutăţi relaÅ£iile cu Rusia (principalul furnizor energetic al Europei). De altfel, interesul UE pentru regiune a fost în continuă scădere de la jumătatea anilor ’90.La începutul deceniului 9, UE părea interesată de regiunea caspică, ca furnizor de hidrocarburi, pe fondul haosului începuturilor din FederaÅ£ia Rusă. ÃŽn acest sens, UE a lansat marile proiecte energetice TRACECA ( Transport Corridor Europe-Caucasus-Central Asia)[35] ÅŸi INOGATE (International Oil and Gas Transport to Europe) care ar fi trebuit să lege Europa de regiunea caspică. Dar escaladarea conflictelor regionale din zona caspică ÅŸi revenirea în forţă a Rusiei pe piaÅ£a energetică europeană a ds la stagnarea acestor proiecte.Totodată, UE a decis să nu se implice în soluÅ£ionarea procesului de pace din Caucaz, lăsând această sarcină în seama OSCE (organism european aflat însă la mâna Rusiei).ÃŽn ultimul timp însă strategiile europene privitoare la spaÅ£iul caspic au fost reevaluate ÅŸi coordonate cu eforturile SUA ÅŸi NATO. UE a decis să devină mai activă în zona caspică, atât ca mediator al conflictelor, dar ÅŸi prin reluarea proiectelor gen TRACECA sau INOGATE. Un prim pas este sprijinirea politicii Turciei, dar ÅŸi influenÅ£area acesteia în normalizarea relaÅ£iilor sale cu Armenia.  

Bibliografie:

  • Bădescu Ilie, Tratat de geopolitică, BucureÅŸti 2004, Editura Mica Valahie.
  • Ismailov Eldar, New regionalism in the Caucasus: a conceptual approach www.ca-c.org.

·        Gulnara Tomotoeva, Conflit sécessionniste en Azerbaïdjan: peut-il y avoir d.autre Nagorno-Karabakh, în Rapport de recherche bibliographique, 2004. în www.enssib.fr.
·        Morningstar Richard, The Baku-Tbilisi-Ceyhan pepline: A retrospective and a look at the future. Central Asia-Caucasus Analist, vol. 8, nr. 16, 23 august 2006.

  • Zeno Baran, The Caucasus Ten Years after Independence în  http://www.twq.com
  • MacDougall Jim, Russia policy in the Transcaucasian, „Near Abroad” în www.demokratizatsiya.org.
  • www.TRACECA.org

·        Svante E. Cornell, Roger N. McDermott, William D. O’Malley, Vladimir Socor, S. Frederick Starr, Regional Security in the South Caucasus: The Role of NATO, Central Asia-Caucasus Institute 2004, în www.silkroadstudies.org.
 

 

ALDEA PETRU
 


Check Also

Why Armenia Should Sign A Peace Treaty With Azerbaijan – OpEd

For the last three decades normalising diplomatic relations with Azerbaijan and Turkey was impossible when …