Şi totuşi, Ribbentrop-Molotov!

„Parlamentele multor state… consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul URSS şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia”

(Declaraţia de Independenţă, 27 august 1991)

De câte ori a fost condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov? De multe ori. Şi în multe locuri. De fiecare dată când a existat şansa unui protest antisovietic sau de fiecare dată când populaţiile ocupate de regimul comunist au dorit să-şi marcheze ferm despărţirea de Imperiul Roşu. Pactul Ribbentrop-Molotov este un reper pe care încă nu îl putem evita.

Simbolistica eliberării

Deloc întâmplător, atunci când perestroika le-a permis, primul gest politic colectiv pe care l-au făcut balticii a fost protestul împotriva ocupaţiei sovietice şi revendicarea statalităţii pierdute. În 1986 şi 1987 au ieşit în stradă, iar în 1989 a intrat în istorie lanţul uman de 600 de km de-a lungul Ţărilor Baltice (circa un milion şi jumătate de oameni s-au ţinut de mâini pentru 15 minute). S-a contestat momentul negru de la care a pornit totul, adică Pactul Ribbentrop-Molotov… La 24 decembrie 1989, deputaţii poporului din URSS condamnau semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939.

În stânga Prutului, a devenit evident că suveranitatea şi independenţa R. Moldova decurge inclusiv din respingerea politico-juridică a Pactului. România reacţionează şi ea, la 24 iunie 1991, când Parlamentul adopta Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră, condamnându-l „în numele poporului român”. La 28 iunie, acelaşi an, are loc la Chişinău Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, care pune în uz formula sugestivă: „Pactul Molotov-Ribbentrop”. În iulie 2003, acordul din 1939 este repudiat inclusiv în Declaraţia comună a miniştrilor Afacerilor Externe român şi rus, semnată odată cu Tratatul politic de bază bilateral.

În mai 2005, într-un interviu acordat unei publicaţii din Rusia, Regele Mihai cerea condamnarea oficială a Pactului Ribbentrop-Molotov. În acelaşi an, cu ocazia implinirii a 65 de ani de la anexarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, Traian Băsescu a condamnat Pactul, iar în 2007 îl condamnă din nou, în faţa Parlamentului de data asta (după ce, în 2006, a condamnat comunismul). În mai 2009, într-o declaraţie publică în faţa reprezentanţilor autorităţilor locale de pe ambele maluri ale Prutului, preşedintele român mai invocă o dată Pactul din 1939 ca definitoriu pentru relaţia României cu R. Moldova.

Juriştii au exactitatea, dar nu au adevărul

Prima replică atunci când vine vorba despre Tratatul de neagresiune ruso-german este legată de statutul documentului. Juridic, este inutilizabil. Tratatul a fost nul de la început, dar devine caduc prin agresiunea Germaniei împotriva URSS, din 22 iunie 1941, iar Tratatul de pace de la Paris, de la 10 februarie 1947, plus alte documente bilaterale semnate de România cu URSS, îl fac inoperant. Ceea ce nu poate fi contestat.

Dar, în aceste condiţii, devine greu de înţeles de unde atâta indignare împotriva celor care repudiază acest tratat, oricum caduc din punct de vedere juridic? O singură mostră: după documentul de contestare din Parlamentul României, Sovietul Suprem din Ucraina adoptă o Declaraţie în care susţine că, prin gestul parlamentarilor români, „se avansează de fapt pretenţii teritoriale faţă de Ucraina… Este vorba despre Bucovina de Nord şi regiunile de lângă Dunăre, pământuri ucrainene autentice (?), ocupate (?) în 1918 de România monarhistă şi realipite mai târziu Ucrainei sovietice”. Dincolo de acest delir, problema e de fond. Dacă Pactul e caduc, de ce îl mai invocăm sau de ce îl mai contestăm? O ştim cu toţii, chiar dacă nu o rostim de fiecare dată.

De acolo a plecat totul

Dincolo de faptul că a revelat, odată în plus, cinismul sferelor de influenţă şi faptul că Rusia rămâne Rusia, chiar şi în tricoul roşu al URSS, este evident că Pactul a dat sugestii limpezi pentru viitoarea arhitectură geopolitică a continentului. De acolo s-au inspirat cei care, prin 1944-45, au redesenat hărţile la finele războiului mondial, adică ruşii, englezii şi americanii. Iar duhul lui 1939 a învăluit evident şi indecent Tratatul de pace de la Paris din 1947.

Alura frontierelor statelor din regiune este direct determinată de înţelegerea Hitler-Stalin. Sovieticii au surprins toată lumea – inclusiv ziarul Pravda! – când au decis, la 2 august 1940, că noua RSS Moldovenească, „fabricată” în spiritul acordului din 1939, va cuprinde doar jumătate din fosta RASS Moldovenească, şi doar partea centrală a Basarabiei. Moscova ştia ce face: dincolo de lobby-ul ucrainean, era interesul ei ca nou creata republică – locuită de români moldoveni, nu de slavi! – să fie cât mai mică şi dependentă posibil. Şi în nici un caz să controleze gurile Dunării sau strategicul port de la Odesa. Odată constituită, RSSM devine, după 1944, parte a URSS, iar după căderea URSS devine R. Moldova de azi.

Astăzi, Pactul Hitler-Stalin e viu pentru că e vie ideologia absurdă care l-a generat. Nu în zadar la Chişinău, până mai ieri, preşedintele Voronin repeta ca un papagal, oriunde se ducea: „Pactul nu are nimic cu R. Moldova şi cu zona geografică numită, în România, Basarabia… Această zonă a fost unită cu forţa de către regimul din Bucureşti de atunci şi până în 1940 a fost sub ocupaţie. La 1940 a fost eliberată Moldova, care a fost ocupată de România. Aceasta e istoria, cum n-ar dori aceleaşi forţe unioniste s-o întoarcă şi s-o sucească. Eu le-am explicat aceasta istorie şi ruşilor şi lui Putin…”.

O memorie colectivă fracturată

Românii mai au un motiv să discute anul 1939. Căci e o discuţie despre ei, despre o parte decupată a conştiinţei lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic – să nu se cedeze Basarabia fără luptă – au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi.

După faimosul ordin din 22 iunie 1941, România a revenit relativ repede în Basarabia şi Bucovina, dar aceast episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conştiinţei naţionale. Mareşalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public şi din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că Mareşalul Antonescu este tot la index, tot fără drept de a deveni reper naţional asumat… Dacă ar fi putut cineva să recupereze relaţia simbolică cu Basarabia după 1989, aceasta ar fi fost Casa Regală.

Dar ea s-a ferit, în realitate, de această sarcină, ratând o enormă posibilitate de recuperare şi acreditare publică a înseşi simbolisticii monarhice. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, condamnarea repetată a Pactului din 1939 are, pentru români, şi o funcţie curativă.

Sursa: timpul.md