Dan Dungaciu: „Unirea cu România, o cale de integrare a Moldovei în UE”

ROMANIA

Fostul subsecretar de stat în MAE afirmă că despre un parcurs normal de aderare a Chişinăului la spaţiul comunitar s-ar putea vorbi, cel mai devreme, peste 20 de ani.

Este România pregătită să-şi regândească relaţia cu Rusia? Dar Moscova este interesată de o dezgheţare a legăturilor cu Bucureştiul? În ce condiţii ar mai putea fi înlăturate efectele Pactului Ribbentrop-Molotov, la 70 de ani de la semnarea acestuia? Cum ar putea ajunge Republica Moldova în spaţiul comunitar? Iată doar câteva dintre marile întrebări la care am încercat să găsim un răspuns, alături de profesorul Dan Dungaciu, unul dintre puţinii experţi români în problematica spaţiului ex-sovietic.

Deşi a fost pus în discuţie şi contestat în repetate rânduri, Pactul Ribbentrop-Molotov continuă să fie unul dintre motivele stabilităţii precare de la graniţa de nord a ţării noastre. Profesorul Dungaciu explică, în acest context, că România nu are adversari permanenţi în regiune, ci interese permanente. Din această cauză, autorităţile de la Bucureşti trebuie să manifeste pragmatism, flexibilitate şi viziune în ceea ce priveşte raporturile cu Moscova, Kievul şi Chişinăul.

CARTE DE VIZITĂ

• S-a născut la 3 octombrie 1968, la Târgu Mureş.
• Distins cu premiul Universităţii din Istanbul pentru Ştiinţe sociale şi cu Premiul pentru sociologie „Dimitrie Gusti” al Academiei Române.
• A urmat stagii de pregătire la universităţi din Statele Unite, Marea Britanie şi Grecia.
• A publicat numeroase lucrări ştiinţifice şi studii de specialitate în reviste româneşti şi străine.
• Doctor în sociologie al Universităţii Bucureşti (2002).
• Profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti.
• Subsecretar de stat pentru românii de pretutindeni (2003).

„România stă sub semnul unei sancţiuni politice”

Adevărul: Pe o scală de la 1 la 10, unde s-ar situa valoarea demersurilor diplomatice româneşti în raport cu Federaţia Rusă?

Dan Dungaciu: Bună întrebare, dar trebuie clarificat în ce măsură raporturile acestea bilaterale sunt determinate de România. Senzaţia mea este că a pune pe picior de egalitate cele două părţi e hazardat. Poate să vrea Bucureştiul orice dacă Moscova l-a tăiat, la un moment dat, de pe listă, cum a fost cazul după ce a devenit clar că România a optat pentru spaţiul euro-atlantic.

La noi chestiunea e abordată patetic, mai degrabă: ideea aceasta că România a pierdut după 1990 piaţa Rusiei – şi, sigur, lucrul acesta a avut efecte economice grave – şi ce rău a făcut România că a pierdut piaţa Rusiei etc. etc. În realitate, România n-a pierdut pentru că a vrut ea. Când s-a calificat pentru spaţiul occidental – şi asta nu s-a petrecut imediat după momentul 1989! – a fost sancţionată de Moscova din toate punctele de vedere.

Rusia a blocat relaţia bilaterală, inclusiv pieţele, iar situaţia de astăzi este o consecinţă a acestei decizii. De exemplu, astăzi mobila din zona Satu Mare sau Oradea se duce în Ungaria de unde se exportă la ruşi, pentru că taxele sunt mai mici pentru unguri decât pentru români. Mai mult, e chiar mai ieftin să aduci mobilă din Spania decât din România şi să o vinzi pe piaţa rusă pentru că taxarea se face la cantitate, când e vorba de noi, şi pe declaraţii, când e vorba de spanioli. Acestea sunt preţuri politice, ca la gaze. De asta am pierdut noi pieţele ruseşti, în principal. România stă sub semnul unei sancţiuni politice şi cred că, indiferent ce-ar fi făcut ea, n-ar fi contat – cu excepţia refuzului spaţiului euro-atlantic!

Prin urmare, sunt raţiuni politice din cauza cărora am pierdut această piaţă…

Se poate vedea asta şi în nesfârşita şi, deseori, ridicola poveste a preţului gazelor. Rusia nu crede-n lacrimi. Indiferent cine a fost şi este preşedintele României, preţul gazului este decis de Moscova, nu de altcineva. Fie că a fost Iliescu – că de atunci avem preţ mare la gaze – fie că e Băsescu, ruşii nu fac din asta o chestiune personală. În momentul în care decizia politică este îngheţată, aşa este este şi decizia economică. E ceva specific acelui spaţiu. Când mergi în Est, dacă vrei să faci afaceri la scară mare, trebuie să ai un OK politic. În această situaţie se află şi România acum, după mine.

Asta e tradiţia rusească?

Asta e tradiţia politică în tot spaţiul estic. În Republica Moldova, de pildă, pe vremea preşedintelui Voronin, mai ales, sau în Ucraina, indiferent de preşedinte, în Federaţia Rusă, peste tot trebuie să ai un agreement politic pentru afaceri. Modul de a face afaceri rămâne diferit de spaţiul occidental.

Noi ne-am contaminat cu felul acesta de a face politică economică?

Să rămânem cu capul pe umeri, totuşi. Comparaţii între România şi Belarus, de pildă, poate face doar cel care nu a călcat niciodată acolo! Sigur că sunt multe lucruri care merg extrem de prost, dar chiar şi aşa suntem mai aproape de Vest, decât de Est. Din punctul acesta de vedere suntem mai degrabă occidentali decât răsăriteni.

Şi iată de ce: chiar dacă se întâmplă lucruri de genul ăsta, adică o relaţie nepermisă între politică şi economie, noi o percepem ca defect; adică politicienii, presa, publicul. O practicăm, dar avem un sentiment de culpă sau de teamă că putem fi prinşi sau demascaţi. Asta e o diferenţă semnificativă! În spaţiul rusesc, de pildă, în „democraţia directată” a lui Putin-Medvedev, aceste lucruri sunt percepute ca lucrurile naturale. Oricum noi avem măcar conştiinţa faptului că nu aşa trebuie făcute lucruile.

Revenind la relaţia cu Rusia…

Da, revenind, dacă rămânem la nivelul „trebuie să recâştigăm pieţele”, „trebuie să exportăm”, „trebuie să ne înţelegem cu Rusia” – nu vom face nimic. Cum nici nu am făcut până acum! Dar trebuie să ştii ce vrei şi cât poţi ceda. Ruşii vor să facă afaceri acum în România, mai ales că economia rusă se contractă şi ea vertiginos, există un bun potenţial de comerţ pentru ei – de la textile până la cărbune, pietre preţioase sau industrie metalurgică – doar că relaţia politică nu este încă dezgheţată.

Există însă un potenţial enorm de negociere cu Federaţia Rusă, pentru că România, dincolo de aspectele economice, îşi poate fructifica întreg potenţialul geopolitic regional care, deocamdată, este virtual în acest spaţiu. Nu poţi fi actor regional semnificativ în regiune fără un canal de comunicare cu Moscova!

Când s-a calificat pentru spaţiul occidental, România a fost sancţionată de Moscova din toate punctele de vedere. Rusia a blocat relaţia bilaterală, inclusiv pieţele, iar situaţia de astăzi este o consecinţă a acestei decizii.

„Nimeni nu a vrut cu adevărat să aibă o Românie puternică în acestă zonă”

Este capabil Bucureştiul să îl construiască, adică să convingă Moscova că e nevoie de alt stil în relaţia bilaterală?

Aici e miza discuţiei. Paradoxul paradoxurilor e că, uneori, România poate discuta mai uşor şi cu cărţile pe faţă poziţia ei în regiune cu Federaţia Rusă decât o poate face cu ţările vecine! Pentru că aici trebuie să ieşim din spaţiul, să-i zicem aşa, „corectitudinii geopolitice”: din punctul acesta de vedere faptul că România nu s-a mişcat bine în acest spaţiu nu este cauzat doar de relaţiile reci cu Rusia, care ne bloca de câte ori avea prilejul.

Nimeni, în realitate, nu a vrut cu adevărat să aibă o Românie puternică în acestă zonă, chiar dacă din motive diferite. Ucraina rămâne cel mai rece şi impredictibil vecin al României, cu care nu am avut relaţii cordiale, practic, niciodată. Polonia e un jucător gelos şi care vrea să fie un actor important în zonă, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, fie că e vorba de Belarus, Ucraina sau chiar Republica Moldova! Ungaria la fel, şi cu toate că nu are nicio treabă în Republica Moldova, şi-a găsit urgent roluri cheie acolo. Nici Bulgaria nu moare de nerăbdare să ne vadă influenţi la Marea Neagră, iar Turcia şi-a întrerupt relaţiile cu Bucureştiul când a simţit că România vrea să îi ştirbească influenţa la Marea Neagră.

Cu alte cuvinte, România nu e prea iubită în zonă…

Una peste alta, România deranjează aici pe foarte multă lume dacă vrea să-şi manifeste potenţialul. Singură nu o să poată face asta. Din nefericire, n-a reuşit să devină aşa ceva în „parteneriatul strategic” cu Statele Unite. Din punctul ăsta de vedere, România nu a avut mare lucru de câştigat, pentru că nu a reuşit să-şi negocieze foarte bine poziţia şi a fost mereu un actor secund.

Chit că am murit şi în Afganistan sau Irak sau firmele americane au intrat masiv aici. Americanii au jucat cartea Ucrainei şi noi am devenit secunzi, la fel şi pe relaţia cu Republica Moldova, unde nu au sancţionat niciodată un preşedinte ale cărui ieşiri anti-româneşti deveneau din ce în ce mai evidente. L-au tolerat.În acest context complicat, cred că, în raport cu Federaţia Rusă, o Românie integrată euroatlantic şi care este conştientă de poziţia ei, trebuie să-şi negocieze relaţia cu Moscova de undeva foarte sus, nu de jos.

Până acum cum s-a negociat?

Mie mi se pare că până acum nici nu s-a negociat, pentru că România nici nu a ştiut ce să negocieze. În raport cu Federaţia Rusă totul e foarte clar: ce vrei de la Federaţia Rusă? Federaţia Rusă vrea să facă afaceri cu România, dar pentru asta trebuie să existe un OK politic. Am mai spus că există un potenţial bun de afaceri în România pentru mulţi investitorii ruşi şi ei ştiu asta.

Dar Federaţia Rusă vrea să intre în România pe poarta din faţă, ca şi cum ar face o concesie Bucureştiului. Or, chestiunea asta trebuie clarificată pentru că în momentul în care piaţa românească se deschide mai puternic decât până acum pentru investitorii ruşi, România trebuie să ceară ceva. Şi ce poţi să ceri de la Rusia? Probabil recunoaşterea potenţialului tău geopolitic în această regiune. Este o negociere extrem de complicată, pe care România trebuie să fie pregătită să o facă.

Rusia poate să ofere garanţii de această natură?

Nimeni nu poate să ofere garanţii de această natură. Şi nimeni nu dă nimic pe degeaba. Dar Rusia poate să ajungă să ia în considerare România ca actor regional, ca partener, nu ca inamic. În momentul în care eşti perceput ca inamic, vei fi inamic fie că intri în Republica Moldova, fie în Ucraina, fie în Georgia. În contextul unei relaţii ruso-americane care mimează, cel puţin, relaţii bune, nu văd de ce Bucureştiul nu ar fi mai curajos în abordarea relaţiei cu Moscova.

Ce s-a petrecut în privinţa gazelor pe relaţia bilaterală, deşi nu e foarte limpede până la capăt, e un semn important. Şi nu trebuie uitat că orice contact cu Moscova are impact direct sau indirect şi în ţările vecine României, mai ales în Republica Moldova. Şi am în vedere aici inclusiv acel acord energetic cu Rusia, care conferă o pârghie în plus Bucureştiului pe relaţia cu Chişinăul.

„Ruşii nu prea se uită înspre România”

Cum credeţi că ne privesc ruşii?

Din păcate, nu ne prea privesc. Nu cred că relaţia cu România este un lucru foarte important acum la Moscova. Aşteaptă şi ei alegerile prezidenţiale. În plus, din câte îmi dau eu seama, Moscova are alte priorităţi, chiar şi la nivel regional. Mesajul pe care l-a trimis preşedintele Medvedev, recent, Ucrainei – de fapt lui Iuşcenko – este unul care arată o schimbare de ton.

Ruşii au spus clar două lucruri: schimbare de regim politic la Kiev, pentru că au anunţat că nu mai discută cu niciun „portocaliu”. În al doilea rând, au anunţat ceva de genul „două state o singură naţiune”, adică faptul că sunt „fraţi” cu ucrainenii, de asta îl şi citează pe Gogol la un moment dat, care spune că cele mai sacre legături sunt legăturile de frăţie. Senzaţia mea e că ruşii vor să rezolve problema regională anihilând Ucraina ca potenţialitate euro-atlantică.

Deci aici este miza…

Şi aici e ironia sorţii: după 90, occidentalii au încercat să rezolve problema regională soluţionând problema ucraineană. Adică, şi-au spus ei, dacă absorbim Ucraina în spaţiul euroatlantic, şi restul statelor se vor alătura. Prima ar fi fost Republica Moldova, prinsă între Ucraina şi România. Din cauza acestei strategii, Ucraina a câştigat foarte mult, iar România a pierdut foarte mult. După 1990, Ucraina a fost principala câştigătoare, teritorial vorbind, din prăbuşirea URSS.

I s-au dat garanţii teritoriale în schimbul cedării statutului de putere nucleară. Mai mult, s-a încercat o aducere la zero a datoriilor energetice ale Ucrainei către Federaţia Rusă, care în anii 90 era de 140 de milioane de dolari, o sumă enormă. Dar nu s-a reuşit, pentru că acel 10% comision nu s-a dus unde trebuia… Astăzi ruşii fac cu Ucraina ceea ce au încercat să facă occidentalii cu ceva vreme în urmă.

„Aducerea Ucrainei în spaţiul euroatlantic, un cvasieşec”

Ce doreşte Europa de la Ucraina?

Nici ea nu ştie! Mai mult americanii au vrut ceva. Ideea era să aducă Ucraina cât mai aproape. Vestul ştia bine că Federaţia Rusă fără Ucraina nu poate fi o putere mare pe spaţiul occidental, deci i se retează capacitatea şi aplombul geopolitic pe zona asta. Aşa că Ucrainei i s-a tolerat tot pentru că trebuia adusă în spaţiul euroatlantic. Acest proiect s-a dovedit un cvasieşec, după cum arată şi mesajul lui Medvedev care anunţă că vrea ca Ucraina să se cureţe de orice nuanţă oranj…

A fost interpretat într-o cheie potrivită la Bucureşti mesajul lui Medvedev?

Eu sper că da. Pentru că asta înseamnă un alt „război pentru Ucraina”, cu alţi actori în prim-plan. Rezultatul nu e clar, dar, oricare ar fi, Bucureştiul trebuie să fie pregătit. Pentru că am impresia că suntem pe cale să testăm următorul principiu geopolitic regional şi care ar putea suna aşa: cu cât creşte influenţa Moscovei la Kiev, cu atât Republica Moldova este mai puţin importantă pentru ruşi.

De fapt, miza lor regională este Ucraina, nu Republica Moldova, a cărui importanţă strategică tot în relaţia cu Ucraina trebuie calculată. Vom vedea. Oricum, când Medvedev le-a spus ucrainenilor că relaţiile dintre Rusia şi Ucraina nu sunt simple relaţii de parteneriat, sunt relaţii frăţeşti care se bazează pe istorie, religie, tradiţii comune, a mers pe logica seducţiei – n-a fost un mesaj agresiv.

Dar a părut agresiv…

A fost agresiv la adresa lui Iuşcenko şi a valorilor pe care le reprezintă – oameni care vâră zâzanie între Kiev şi Moscova trebuie să dispară! Şi atunci Medvedev a spus aşa: scăpaţi de Iuşcenko şi lucrurilor vor merge spre bine. În această perspectivă trebuie pusă şi prima vizită oficială – de zece zile! – pe care Patriarul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kiril, a făcut-o în Ucraina. Patriarhul Kiril a vorbit şi el de „cultura comună”. Şi să nu uităm că Kiril este Patriarhul „Rusiei, a Rusiei Mici şi a Rusiei Albe”, adică al Rusiei, Ucrainei şi Belarusului.

De fac ruşii asta acum?

Cred că strategia Federaţiei Ruse este şi un răspuns pe care ruşii îl dau unui interviu pe care l-a dat Joe Biden în Wall Street Journal după vizita pe care a făcut-o în Ucraina şi în Georgia, după ce Obama s-a întâlnit la Moscova cu liderii ruşi, şi unde a spus că Rusia va dispărea ca mare putere în 10-15 ani. Este o strategie prin care Federaţia Rusă contracarează Occidentul, mergând pe ideea că ia Ucraina, iar apoi influenţa ei regională va spori de la sine. Iar pasul principal este ca în alegerile prezidenţiale din Ucraina să câştige un preşedinte pro-moscovit.

Avem noi vreo legătură cu gândirea occidentală?

Depinde cu cine ne comparăm. În raport cu Vestul, mai e ceva de lucru. În raport cu Estul, incontestabil. Luaţi exemplul Ucrainei: până şi un politician tânăr ca şi „speranţa” Arseniy Yatseniuk, într-un interviu recent, îl admiră şi îl laudă pe „patriotul Vladimir Putin”. Păi un om politic care gândeşte că soluţia este un sistem putinist nu are nicio legătură cu spaţiul euro-atlantic! În Ucraina, Putin este detestat de o bună parte din populaţie, dar, pe de altă parte, ideile lui sunt vii! Din această perspectivă, România nu este în această paradigmă, şi nici nu ar putea să fie, indiferent de speculaţiile electorale care se mai fac pe ici-colo. Oricum, să vedem ce va fi dacă va reveni la Kiev un preşedinte pro-rus…

Ianukovici, de pildă…

Ianukovici, da. Dar nici gesturile politice ale Iuliei Timoşenko din ultima vreme nu sunt foarte încurajatoare. Oricum, un preşedinte pro-rus înseamnă o presiune enormă, ruso-ucraineană, în această regiune. Asta ce înseamnă? Fie scăderea interesului pentru Chişinău, pentru că Moscova va avea toate atuurile, inclusiv formatul 5 plus 2 pentru Transnistria, care, cu o Ucraină pro-rusă, devine irelevant chiar şi pe hârtie. Fie o creştere de presiune pe Republica Moldova, pe care o abordează indirect.

De pildă, ruşii nu spun nimic despre ce se întâmplă în Republica Moldova. Aşteaptă să vadă ce se întâmplă acolo, dar de fapt aşteaptă să capteze Ucraina în siajul lor şi din punctul ăsta de vedere să blocheze şi Republica Moldova. Cum spuneam, este un soi de răspuns grăbit pe care ruşii îl dau interviului lui Joe Biden: „Moscova nu mai e un pericol pentru vecinii ei, nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că nu mai poate”. Adică Biden spune că în 15 ani ruşii se prăbuşesc şi economic, şi financiar şi demografic. Prin urmare, după el, Rusia este un monstru fără colţi.

Nu cumva este o subestimare a Rusiei, făcută intenţionat?

Putem presupune şi asta. Dar ideea că pe termen lung Rusia va fi inofensivă nu ne consolează foarte mult. Cum zicea un economist: noi nu trăim „pe termen lung”, ci trăim „în prezent”. Ceea ce constatăm în prezent este că Rusia este la fel de agresivă cum a fost dintotdeauna şi niciodată în istorie puterea Federaţiei Ruse nu s-a corelat cu bogăţia Rusiei. Şi bogată, şi săracă, Moscova tot imperialistă a fost.

„Politizarea relaţiei Preşedinţie – MAE a dăunat enorm României”

Cum comentaţi declaraţia preşedintelui Medvedev potrivit căreia Rusia poate interveni pe teritoriul altui stat dacă cetăţenii ruşi sunt puşi în pericol?

Este o chestiune absolut coerentă din punctul lor de vedere. În 2008, chiar înainte de intervenţia în Georgia, au fost postate pe site-ul oficial al Kremlinului prerogativele direcţiei de politică externă ale Federaţiei Ruse. Erau acolo câteva formule clare: Rusia nu vrea lume unipolară şi va face tot ca să schimbe asta;

Rusia vrea să i se recunoască vecinătatea apropiată ca sferă de interes; cetăţenii ruşi se află sub protecţia directă a statului rus. Au aplicat asta în cazul războiului din Georgia. Ar fi putut să spună: „Dar noi v-am avertizat, de ce nu aţi luat cunoştinţă de acele principii?!” Al doilea document e legat de strategia de securitate a Rusiei, publicată anul acesta. Al treilea document este propunerea legislativă pe care o face Medvedev. Deci totul este foarte coerent.

Logica rusească…

Logica rusească este foarte coerentă aici. E natural să te aştepţi la aşa ceva şi „liberalul” Medvedev nu a ieşit din tipare.

Sunt prevederi la nivel internţional care interzic o astfel de abordare. Ar putea Rusia să fie trasă la răspundere?

Rusia ar putea fi trasă la răspundere şi pentru că are trupe în Transnistria. Dar nimeni nu a dat-o în judecată pentru asta. Guvernul Republicii Moldova putea să o facă, dar a procedat servil şi laş. Nici pentru ce s-a petrecut în Georgia nu a păţit nimic, nici pentru faptul că a recunoscut unilateral independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei – asta era răspuns la Kosovo. Ceea ce face Medvedev acum trebuie pus în grila de înţelegere a răspunsului pe care ruşii îl dau prognozei americane.

Pentru că ei trebuie să dea un răspuns, să riposteze, să câştige poziţii. În esenţă, pe termen scurt ţintesc Georgia, apoi Ucraina. Dar acestea nu ar fi răspunsuri globale, ci regionale. Răspunsurile globale sunt dosarul iranian şi parteneriatul cu Germania – nu degeaba ruşii vor atât de mult să se implice în achiziţionarea Opel. O relaţie tot mai strânsă germano-rusă ar diviza şi mai puternic Europa pe relaţia cu Moscova şi, în al doilea rând, ar bloca relaţia euro-atlantică.

Un alt tip de răspuns global este propunerea de revizuire a întregii arhitecturi globale de securitate consfinţită prin Acordurile de la Helsinki din 1975. Ruşii vor un „Helsinki II”, dar asta e fezabil doar dacă îl susţine altcineva. Altcineva poate să fie Germania. Dacă Germania ajunge să pună şi ea în discuţie chestiunea asta, Federaţia Rusă are un mare atu. Dar atunci va fi deranj mare la nivel global…

Sunt conştiente autorităţile române responsabile de politica externă de importanţa relaţiei cu Federaţia Rusă?

Ce înseamnă că un actor politic este conştient? Înseamnă că percepe această chestiune şi are o viziune despre politica externă în care Federaţia Rusă se include. Ce actori politici contează aici? În primul rând preşedintele şi MAE. Preşedintele vine cu o viziune de politică externă pe care o implementează, şi asta este foarte important pentru că un preşedinte este ales inclusiv pentru viziunea de politică externă.

Acea viziune de politică externă, care defineşte interesul naţional pe moment şi modul cum este articulat, este validată de electorat. În mod nemijlocit, preşedintele este obligat să pună pe masă strategia naţională de securitate, care este coerentă cu viziunea sa de politică externă, adică e un soi de traducere a ei în termeni de securitate. În tot acest timp, pentru implementarea viziunii sale, colaboreaze cu ministerul de Externe, care este şi un executant al acestei viziuni.

Asta e într-o formulă ideală, ce nu se întâmplă la noi.

Eu spun cum ar trebui să se petreacă. Sigur că în România problemele sunt mai complicate: câţi miniştrii de externe a schimbat România în ultimii ani? Or, într-un an-doi, nu faci politică externă, ci mentenanţă sau birocraţie. În ceea ce priveşte chestiunea rusă, dacă oamenii politici îşi asumă această miză ca importantă, acest lucru trebuie să-l vedem nu la nivel de retorică, ci la nivel de viziune, la nivel de construcţii de instituţii şi la nivel de selecţie a oamenilor care să se ocupe de instituţii. Sunt trei paşi care trebuie făcuţi: viziune-instituţii-oameni.

Au îndeplinit vreunul?

Noi de obicei am luat-o invers! Aşa că din perspectiva trilateralei de mai sus, nu cred că politica externă românească e articulată astăzi în aşa fel încât să facă faţă provocărilor răsăritene, fie că vorbim de Federaţia Rusă, fie că vorbim de Republica Moldova. Sper să mă înşel!

Cum vedeţi relaţia între Preşedinţie şi MAE?

Am spus deja că România a schimbat în ultima vreme vreo patru sau cinci miniştri de externe. Nici n-ai cum să-i ceri performanţă dacă stă pe scaunul de ministru un an sau mai puţin de un an. În plus, intervin şi partidele politice, adică apartenenţa politică a miniştrilor de externe care sunt obligaţi să se raporteze politic la preşedinte. Nu mai vezi instituţii, ci oameni! Această personalizare şi politizare a relaţiei dintre Preşedinţie şi MAE a dăunat enorm României.

„În diplomaţie, prostia costă cel mai mult”

O strategie de promovare a oamenilor care se pricep la spaţiul răsăritean a existat?

Repet: oamenii ăia trebuie promovaţi în nişte instituţii, care trebuie articulate în funcţie de o viziune. Păi dacă nu e clară nici una, nici alta, cum să vorbim de promovarea oamenilor? S-a văzut limpede pe relaţia cu Republica Moldova, unde nu am reuşit să aducem doi diplomaţi în locul celor expulzaţi în 2007… Iar institutele de cercetare, think-thank-urile dedicate spaţiului răsăritean sunt rarisime. Când relaţia cu Răsăritul era în evident blocaj, nimeni nu a adus-o în discuţie public şi aplicat.

Ar fi putut-o face chiar şi preşedintele, care are la dispoziţie un instrument pe care îl poate folosi: comisia prezidenţială. Au fost una pe comunism, alta pe Holocaust, alta pe educaţie. Dacă preşedintele are această problemă, adică răsăritul, şi constată că nu se întâmplă bine ceea ce se întâmplă, poate să propună o comisie care să-i dea un raport pe Republica Moldova, de exemplu. Dacă el crede că lucrurile se blochează la nivelul instituţiilor executive, are această pârghie.

Sigur că nu e executivă, nu e nemijlocită, dar poate să deschidă o dezbatere în spaţiul public. Să arate, eventual, cu degetul. Deocamdată nu s-a întâmplat asta. Deci ce constat eu, per total, este că instituţiile n-au fost articulate în măsura în care să facă faţă acestor provocări atât pe plan „intern”, cât şi pe plan „extern”. Spun asta pentru că politica externă nu se face doar cu instituţii „interne”. România mai are posibilităţi să facă politică externă şi în Parlamentul European, şi la nivelul Consiliului European, şi la nivelul Comisiei Europene.

Suntem cam absenţi…

Suntem absenţi. Dacă tu îţi declari prioritate pe zona răsăriteană, Republica Moldova de pildă, ca să rămân la acelaşi exemplu, atunci este de aşteptat ca eventuale poziţii sau comisii europene cu referire directă la acest subiect să devină de interes. De pildă, poţi să faci lobby pe lângă viitorul înalt comisar pentru afaceri externe ca obţii poziţia de reprezentant pentru Republica Moldova. Mai ales acum, că vor fi alegeri pentru viitoarea comisiei, şi votul României contează.

E numai un exemplu. Dar ca să începi trebuie să ai nişte puncte foarte clare şi să ştii ce te interesează. Anumite comisii parlamentare sau poziţii pe care UE le are în raport cu spaţiul răsăritean. Şi atunci te ocupi de astea. Te interesează ca la Consiliul Europei sau în Parlamentul European, de pildă, să ai nişte pârghii prin care să influenţezi anumite dosare de interes major. Toate lucrurile astea trebuie puse pe hârtie şi acţionat în consecinţă.

Dar heirupismul pe care l-am văzut, inclusiv în politica externă, desfide orice discuţie de tipul acesta. Eu cred că nu s-a făcut niciodată cu adevărat o aborare globală. Sigur, par să fie şi nişte semne bune în sensul că Răsăritul devine tot mai important, dar e nevoie de mult efort să fie convingători. Noi încă bâjbâim. Dacă la Consiliul Europei ajunge un parlamentar român să voteze amendamente la o rezoluţie care se referea la românii/vlahii din Valea Timocului şi merge pe punctele de vedere ale sârbilor, din neştiinţă sau din alte motive, vă daţi seama unde stăm din punctul acesta de vedere?! Pe ei, adică pe cei care ne reprezintă în instituţii internaţionale, cine îi educă? Ei ce fac acolo? De unde atâtea gafe şi ineficienţă?

Din neştiinţă sau din dezinteres?

La nivelul acesta, că eşti imbecil sau ticălos rezultatul pentru România e acelaşi. Consecinţele sunt aceleaşi. N-are rost să mai întrebi de ce a făcut-o, că are alte interese sau e simplu imbecil. Asta e altă discuţie. Dar mă tem că plătim de prea multe ori preţul propriei noastre incompetenţe şi delăsări şi nu neapărat al conspiraţiilor geopolitice de fel şi chip. Care există, neîndoielnic, doar că aici nici nu e nevoie de ele, de multe ori. Suntem într-o nesfârşită conspiraţie a neputinţelor noastre private şi cotidiene…

În diplomaţie prostia costă mult…

Costă cel mai mult!

A fost o dovadă de prostie în ultimi ani?

N-aş judeca global, pentru că e nu doar riscant, dar şi nedrept. Foarte mulţi oameni de calitate puşi în condiţii de „necalitate” sau în instituţii nefuncţionale n-au cum să producă mai mult de ceea ce ţine de propriul entuziasm şi propria competenţă. Dacă ai instituţii nearticulate, tot ce poate să facă este să schimbe pe ici, pe colo ce se poate schimba.

„Chişinăul va fi primul test major al României, în toamnă”

Care e cel mai mare adversar al României în regiune?

Aş parafraza: România nu are prieteni sau adversari permanenţi, numai interese permanente. Sau aşa ar trebui să se gândească. Dar trebuie să îţi cunoşti interesul în primul rând! De aceea cred că propria lipsă de viziune e cel mai mare adversar. De aici şi disputele interminabile şi mediocre la nivel politic. În al doilea rând, curajul şi fermitatea.

În diplomaţie, curajul în sens de bravadă e complet contraindicat şi trebuie bine gestionat, dar fără curaj nu se poate! România abia acum pare să înţeleagă ce importanţă ar trebui să aibă. Dar, concomitent, şi ce responsabilităţi. Luaţi cazul simplu al Republicii Moldova. Acum apare o mare provocare pe relaţia Bucureşti-Chişinău. România de multe ori s-a scuzat că nu face nimic în Republica Moldova pentru că nu are un partener. Acum îl are. Va fi un test extraordinar de mare.

Am dat vreun semnal acestui posibil partener?

Semnale s-au dat până acum, dar deocamdată partenerul trebuie să se constituie. Se vorbeşte acum de anumite poziţii, de preşedinte, de premier şi de speakerul parlamentului, dar deocamdată se aşteaptă un partener. Sunt şanse mari să se voteze preşedintele şi să se facă guvernul. Chişinăul va fi primul test major al României, în toamnă. Acum uşile sunt deschise sau întredeschise. Nici dincolo de Prut lucrurile nu sunt chiar aşa de lămurite.

Dar România ar putea să-şi dea seama că acum nu are cale de întoarcere. Ea trebuie să facă ceva, concret. Ce instituţii articulate are să întâmpine problemele Republicii Moldova? Ce oameni are pregătiţi să lucreze pe relaţia cu Moldova, ce fond financiar are, ce influenţă are ca aceşti bani să ajungă în Moldova şi să devină funcţionali? Sunt întrebări la care Bucureştiul trebuie să găsească urgent răspunsuri. Până acum nu a găsit.

Întrebări la care nu avem răspuns…

Eu sper că cineva caută răspunsuri. Dar, repet, va fi un test crucial. Dacă nici la acest test – adică Republica Moldova -, în condiţiile în care nu va exista ostilitate dincolo de Prut, Bucureştiul nu va trece examenul, în momentul acela nu mai putem discuta nici de relaţia cu Federaţia Rusă. Aş putea spune că relaţia cu Republica Moldova poate fi citită şi ca parte a relaţiei României cu Federaţia Rusă.

„Ucraina nu vrea cu adevărat în NATO şi în UE”

Este Ucraina un adversar al României?

Există această opinie, dar nu ştiu în ce măsură Ucraina poate fi făcută responsabilă de tot ce se întâmplă negativ în acest spaţiu. Cu siguranţă relaţia Kiev-Bucureşti a fost una ratată. Şi nu e vorba aici doar de politicieni. Nici la nivel de populaţie nu stăm foarte bine. Dacă ne uităm pe sondajele publice din Ucraina, vom constata că românii din Ucraina sunt cele mai detestate sau respinse personaje, după rromi şi negri.

Scorul ultimelor două populaţii este, sociologic, natural, firesc, chiar dacă civic nu e corect. Aşa răspund toţi răsăritenii, şi nu numai ei – negrii şi rromi nu sunt doriţi prin preajmă. Dar românii sunt pe locul al treilea ca nivel de respingere în Ucraina! Populaţia românească este percepută în Ucraina extrem de prost, iar pentru ca să o împartă în două, Kievul este cel mai mare susţinător al „moldovenismului”.

Faptul că această respingere are şi o expresie politică evidentă – toţi „oranjii” au fost naţionalişti şi deloc simpatici cu minoritatea română, de aceea votează românii cu Partidul Regiunilor – n-ar trebui neapărat să ne mire. Ucraina trebuie citită însă şi în următoarea grilă: este un stat tânăr, sensibil la orice aluzie naţională, agresiv, complexat…

Este un stat care şi-a identificat imediat adversarul: România.

Unul dintre adversari. Şi aici depinde şi cine e la putere. Pentru că, la un moment dat, putem auzi voci în Ucraina care consideră că adversarul principal este Federaţia Rusă. Alţii vor spune că Statele Unite şi NATO sunt principalii adversari. Nu sunt foarte convins că Ucraina are un duşman, are mai mulţi, percepuţi de mai multe facţiuni, care la un moment dat ajung la putere.

În orice caz, România nu este percepută în Ucraina de toată lumea ca fiind un prieten. Dimpotrivă. Asta este o problemă, dar este în primul rând în defavoarea Ucrainei, spun eu, pentru că dacă Ucraina vrea să se integreze în NATO şi în UE este evident că nu o poate face fiind împotriva României. Dar nu sunt chiar convins că Ucraina vrea cu adevărat asta…

Am acţionat corect în raport cu Ucraina?

Occidentul a încercat cu Ucraina să o treacă strada, ca în bancul cu bătrânica şi pionierul, dar Ucraina a dovedit că nu prea vrea să treacă strada. În raport cu ea, România s-a comportat extrem de pasiv, pentru că politica Occidentului prevala împotriva oricărei politici bilaterale pe relaţia Bucureşti-Kiev.

Şi dacă exista o relaţie Bucureşti-Kiev, ea trebuia subordonată acelui tip de proiect. Aşa s-a gândit la un moment dat. Asta s-a întâmplat şi în relaţia cu Republica Moldova, dar în special cu Ucraina. Deci România n-a avut o politică privată faţă de Ucraina, iar scopul Bucureştiului faţă de Kiev a fost – aşa cum o declară orice instanţă euroatlantică, Bruxellesul sau Washingtonul – de a o aduce cât mai aproape de NATO şi de UE. Niciodată nu am avut o politică individuală.

Asta arată o anormalitate a politicilor…

Foarte multă lume s-a întrebat de ce Bucureştiul este atât de dispus să ajute Ucraina, Republica Moldova, Serbia, în condiţiile în care celelalte state nu erau atât de binevoitoare faţă de Bucureşti. Şi asta s-a concretizat în condiţia minorităţii române din Serbia şi Ucraina şi a Guvernului de la Chişinău faţă de Bucureşti.

România a fost un actor pasiv, nu a dezvoltat o politică pro-activă. Inclusiv semnarea tratatului a fost consecinţa unui gest, a unei presiuni percepute pentru ca România să se apropie de NATO mai devreme, la Madrid. Tratatul s-a semnat. La Madrid, România nu s-a calificat. Prin urmare, dacă privim din această perspectivă, a fost un gest inutil. Mai mult decât atât, acel tratat arată foarte clar că semnarea în pripă a unui document nu produce consecinţe pozitive.

A fost o formă fără fond…

Ce înseamnă un tratat între două state? Tratatul este expresia unui contract deja asumat. Noi suntem deja într-un tip de contract pe care îl exemplificăm prin legiferarea lui. Noi suntem deja „împreună”, într-o relaţie pozitivă. Ce facem acum prin acel tratat este să formalizăm acea relaţie bună, să oficializăm diplomatic relaţia noastră. Dar dacă nu suntem „împreună”, ce să legiferăm?

Atunci, România şi Ucraina nu aveau nicio relaţie, decât la nivel de preşedinţi, eventual, s-a făcut rapid acel tratat, uitând că fondul problemei nu a fost rezolvat. Şi iată că documentele care n-au substanţă nu produc efecte pozitive, aşa cum s-a întâmplat. Că existau, potenţial, lucruri bune care puteau deriva din acel tratat, aşa o fi… Dar de ce nu au fost fructificate? Artificialitatea tratatului cu Ucraina este demonstrată şi de faptul că nu s-a fructificat nimic din ceea ce am fi putut face împreună, după ce ne-am pus semnătura pe acel document. E o lecţie foarte bună şi în perspectiva relaţiei cu Republica Moldova.

„Moldova are nevoie de un parteneriat strategic cu SUA”

Poate Marian Lupu să fie un preşedinte pro-occidental?

Dacă vrea, da. Dar să vedem întâi dacă va fi preşedinte. Ideea cu pro-occidentalismul Chişinăului nu e aşa de uşor de aplicat în actualul context politic. Da, e drept că majoritatea de acolo e pro-occidentală, şi basarabenii merită felicitări pentru asta. Dar dacă ne uităm pe documentul de constituire al Alianţei pentru Integrare Europeană, o să vedem că din punct de vedere strategic corectitudinea politică a învins la Chişinău.

În sensul în care Republica Moldova, care îşi declară dorinţa de a adera la UE, apare în acest document cu două perechi de parteneri strategici: Federaţia Rusă şi Statele Unite, România şi Ucraina. Ăsta este echilibrul între viziunile partidelor politice, programele politice, percepţia publică. Numitorul comun este să pui şi America şi Federaţia Rusă pe acelaşi calapod, şi România şi Ucraina pe acelaşi calapod. Aici e un echilibru care, în termeni geopolitici, este cel puţin discutabil.

Este varianta cea mai „sigură” pentru moldoveni…

Dacă vrei să te integrezi în spaţiul Uniunii Europene, mi-e greu să cred că vei reuşi să faci asta având doi parteneri strategici: unul american, unul rus, iar vecinii tăi – România şi Ucraina – contează la fel, indiferent că unul e în NATO şi UE. Pentru războiul pe care îl are de dus Republica Moldova, această viziune este prea mică. Este prea mică pentru un război atât de mare. Cum să gândeşti că România este egală cu Ucraina, în condiţiile în care Ucraina, după alegeri prezidenţiale se poate întoarce către Moscova?

Astăzi, la Chişinău, se spune că situaţia Moldovei seamănă cu cea a României în perioada 1996-2000, când a fost o coaliţie la putere, după un regim monopolist – păstrând proporţiile, fireşte. Situaţia e aşa: s-a spart monopolul de putere, s-a creat media pluralistă, societatea s-a spart, s-a demonopolizat, s-a depolitizat şi atunci România s-a pregătit de integrare în condiţiile create în perioada respectivă.Aici este exact, dar nu e adevărat, adică nu e toată povestea, pentru că cele mai importante momente ale guvernării 1996-2000 sunt: calificarea României pentru NATO ca urmare a războiului din Iugoslavia şi semnarea parteneriatului strategic cu Statele Unite.

Acestea au însemnat pentru România calificarea pentru spaţiul euroatlantic. Or, Republica Moldova dacă crede că simpla schimbare de putere şi o nouă coaliţie la guvernare o va aduce în spaţiul european, se înşeală. Moldova chiar are nevoie să semneze un parteneriat strategic cu SUA. America singură nu te poate scoate de sub influenţa Federaţiei Ruse, dar fără America n-ai cum să ieşi. Mai mult: dacă Republica Moldova se va consola cu ideea că e „punte” între Est şi Vest înseamnă că nu a înţeles nimic.

Practic, înseamnă că nu se va integra niciodată în spaţiul euroatlantic…

Atunci când Occidentul numeşte un stat neintegrat „punte”, asta se traduce că eşti „şi aici şi acolo”, adică „nu eşti în Occident”. Vrei să fii „punte” sau vrei să fii integrat?

„Pentru Moldova, unificarea cu România este o cale de integrare în UE”

Cum judecăm relaţia cu Moldova: prin teza unionistă din anii 90 sau prin paradigma europeană?

Dar unde e diferenţa? Prima extindere a UE şi a NATO s-a făcut la 3 octombrie 1990 prin primirea germanilor de est în RFG. Germania s-a reunit prin absorbţie, şi asta a însemnat că UE şi NATO s-au extins prima dată după căderea URSS. Asta a fost unificarea germană. O unificare prin extinderea euro-atlantică; sau o extindere prin unificare. Aşa că „reunificarea” este una dintre reţetele extinderii europene! În concluzie, nu e nimic ilegitim – poate fi, eventual, nerealist – să spui că România se poate uni cu Republica Moldova.

Nici măcar Acordurile de la Helsinki din 1975 nu interzic asta. Ideea e să vrea ambele părţi. Din această perspectivă, teoretică, virtuală, unificarea cu România este o cale de integrare în UE. Republica Moldova mai are o cale de integrare, adică parcursul normal pe care toate statele răsăritene l-au făcut, dar şi aici e o excepţie, pentru că toţi răsăritenii care au intrat în UE au trecut iniţial prin filtrul NATO – ceea ce Constituţia Republicii Moldova nu ar admite. Dincolo însă de orice consideraţii teoretice, mie mi se pare că, aşa cum stau lucurile în UE astăzi, prima cale riscă să fie mai realistă decât cea de-a doua!

Respectiv reunificarea cu România…

Să nu ajungem să fim obligaţi să admitem asta! Pentru că, aşteptând paşii normali, în condiţiile în care se discută astăzi la Chişinău despre aşa ceva, cred că abia 20 de ani este un termen optimist pentru a începe discuţii realiste de integrare a Republicii Moldova în structurile europene, chiar şi cu un fel de acord de asociere semnat cu Bruxellesul. Uitaţi-vă la Turcia de când tot negociează!

După „plasa” pe care UE şi-a luat-o cu aderarea României şi Bulgariei, e greu de crezut într-o extindere rapidă…

Şi după „plasa” crizei economice, mai ales, care n-a făcut deloc bine unui viitor proces de extindere al UE! Lucrurile vor fi destul de complicate şi în condiţiile în care Republica Moldova are o problemă de imagine, are şi „cazul Transnistria”, are şi dezavantajul de a complica relaţia UE cu Federaţia Rusia.

Ar putea Bruxelles-ul să se opună unui astfel de „proiect de unire”?

Ha, ha, ha! Putem continua în registrul acesta virtual, dacă doriţi. Fie. Ştiţi care e culmea? Că Bruxelles-ul nu ar putea face nimic. Nu ar recunoaşte unirea? Foarte bine. Dar România tot va trebui să fie recunoscută. Că e membră ONU, NATO, OSCE, UE etc. Şi dacă ar continua să recunoască România, dar fără o parte a teritoriului ei, ce consecinţe concrete va avea? Zero! Cetăţenii români vor avea paşapoarte româneşti, adică europene, indiferent că trăiesc pe malul drept sau stâng al Prutului… De asta e atâta agitaţie pe tema asta, pentru că există conştiinţa clară că dacă e să se petreacă, mare lucru nu se poate face împotrivă.

Oare s-a gândit cineva, la Bucureşti, la această chestiune?

Revenind acum la chestiuni mai realiste, eu constat însă că Bucureştiul a pierdut enorm în termeni de prestigiu pe relaţia cu Republica Moldova. Faptul că noi, după 20 de ani, ajungem să ne tot cerem scuze că suntem români în relaţia cu Republica Moldova şi să încercăm să convingem inclusiv partenerii occidentali că avem şi noi dreptul la opinie pe relaţia cu Chişinăul este semnul unui eşec masiv. Suntem decalaţi şi reactivi.

Gândim relaţia cu Republica Moldova şi cu românii de pretutindeni ca pe vremea sovietică. Este ceea ce nu s-a întâmplat cu Budapesta în relaţia cu maghiarii, care a reuşit să impună discursul natural despre maghiari sau discursul ei să fie natural despre maghiari oriunde s-ar afla ei. Noi ne temem şi ne justificăm de parcă apartenenţa la românesc ar fi un statut inferior. Sau parcă am fi aprioric suspecţi pe relaţia cu Chişinăul. Or, chestiunea asta e o greşeală, dar e şi o carenţă de fond a politicii externe româneşti, care nu a reuşit să evite treaba asta.

Trebuie discutat cu instituţiile comunitare…

Da, dar nu pe relaţia UE – România, de parca noi nu am fi membri ai Uniunii, ci ca stat membru în NATO şi UE. Şi mai trebuie uneori să mai şi spunem lucrurilor pe nume, nu doar partenerilor noştrii occidentali, dar şi celor din stânga Prutului. În relaţia cu Republica Moldova, Uniunea Europeană e în situaţia unui banc de dinainte de 89: „Noi ne facem că muncim, voi vă faceţi că ne plătiţi!“ Adică: „Noi ne facem că vrem să vă integrăm, voi că vreţi să vă integraţi!“ UE nu s-a comportat cu Republica Moldova cum se comportă cu un stat pe care vrea să-l integreze.

De pildă, a fost foarte politicoasă cu regimul Voronin, nu a fost niciodată agresivă, nu i-a pus condiţii, i-a sugerat doar cu relativă timiditate că trebuie să accepte nişte reguli. Dar nu a fost atât de agresivă cum a fost cu situaţia lui Meciar în Slovacia. A fost Meciar la putere, UE a spus că nu începe negocierile cu el. A fost schimbat, a venit o coaliţie la putere, au început negocierile.

În această logică, Bruxelles-ul nu ar fi fost deranjat de regimul Voronin…

Acum, UE are o problemă la Chişinău. Să nu ne facem iluzii că UE nu integra Moldova doar pentru că era Voronin la putere. Să fim serioşi! Mai mult, unora de la Bruxelles le convenea perfect Voronin: menţinea stabilitate, nu era împotriva UE, era clar că nu poate fi integrat în comunitate, avea şi relaţii bune cu Rusia, nu risca reunificarea cu România etc.

Era un joc perfect, chiar dacă cinic. Dar copiii aceia extraordinari care au ieşit pe 7 aprilie în stradă au stricat multe jocuri, au pus enormă presiune pe politicieni şi au adus schimbarea. Şi acum au pus presiune şi pe UE, la care aceasta trebuie să răspundă. Acum nu mai are scuza prezenţei unui regim comunist, şi trebuie să intervină. Şi nu dă semne că are de gând să o facă până la capăt prin mecanismele normale, pe care noi le-am parcurs…

Unora de la Bruxelles le convenea perfect Voronin: menţinea stabilitate, nu era împotriva UE, era clar că nu poate fi integrat în comunitate, avea şi relaţii bune cu Rusia, nu risca reunificarea cu România.

„În 90, riscam să intrăm sub influenţa Rusiei dacă ne uneam cu Moldova”

A fost posibilă unificarea Basarabiei cu România după 1990, în opinia dumneavoastră?

Au existat atunci mai multe poziţii. Una era a Statelor Unite care, prin doi senatori, au recomandat ca problema Basarabiei să se rezolve în confirmitate cu dreptul istoric. Au dat o rezoluţie în comisia de politică externă a Senatului american în care, după o istorie corectă şi documentată a acestui spaţiu, au spus că, dacă cele două părţi vor să se unească, se recomandă unificarea. Margaret Thatcher, în dialogul pe care l-a avut cu Gorbaciov, care vroia să menţină URSS, dar să-i dea altă coloratură politică, ea a spus foarte clar că ţările baltice şi Moldova n-au fost niciodată parte a imperiului rus.

Dar existau şi voci limpede împotrivă, mai ales Franţa sau Germania. Ca să nu mai vorbim de Rusia. Problema care se pune pe fond este asta: dacă era un act de voinţă din partea Bucureştiului şi unificarea s-ar fi făcut, adică Bucureştiul ar fi acceptat ceea ce Chişinăul se pare că acceptase mai abitir atunci, exista riscul ca unificarea să fie ca aceea a Germaniei, dar întoarsă pe dos. Adică nu RFG-ul să se unifice cu RDG-ul, ci invers.

Acesta era marele risc în anii 90. Riscam, fără a avea un acord proactiv din partea Occidentului, ca unificarea cu Republica Moldova să împingă România spre spaţiul de influenţă al Federaţiei Ruse şi să o lase acolo. Din acest spaţiu România a ieşit mai târziu, nu în decembrie 1989. În anii 90, România a avea o poziţie extrem de ambiguă, de vagă. Ce s-a întâmplat şi la Târgu Mureş, ce s-a întâmplat cu minerii, au găsit România într-o situaţie în care nu era deloc cert că viitorul ei este unul euroatlantic. Asta a fost marea problemă. Păstrând proporţiile, este situaţia de acum a Republicii Moldova, care vrea să se reunifice cu Transnistria.

Este posibilă reunificarea Moldovei cu Transnistria?

Depinde ce înţelegem prin asta. În condiţiile de astăzi, dacă Ucraina devine pro-rusească sau dacă preşedinte este mai degrabă pro-rus – Iuşcenko are sub 5% în sondaje – eu cred că dosarul transnistrean va rămâne blocat. Adică va rămâne un element pe care Federaţia Rusă îl va negocia în continuare, dar nu văd niciun motiv ca ruşii să facă cedări pe dosarul transnistrean. Nu văd ce ar primi în schimb Federaţia Rusă.

Aici nu are legătură cu cine conduce Republica Moldova, iar trăim în naivităţi. Vladimir Voronin a cedat tot Federaţiei Ruse. A spus că vrea să intre în Uniunea Rusia-Belarus, a spus în campanie că vrea să oficializeze limba rusă, că va apăra Federaţia Rusă de tancurile NATO. A spus tot ce se putea spune. A venit la putere în 2001, dar Rusia nu i-a dat nimic. La un moment dat, prin 2002, când se afla într-o ţară nordică, transmitea un mesaj ruşilor: „Scoateţi-l odată pe Smirnov!“ Nu l-au scos. Deci nici măcar lui Voronin nu i-au dat nimic. Aici nu sunt chestiuni personale. Moscova nu are relaţii personale cu Chişinăul, ci geopolitice. Ea nu discută la nivel global doar dosarul Transnistriei, ci discută zece dosare în acelaşi timp, pentru că Rusia e ţara cu cei mai mulţi vecini din lume.

Şi acţionează în consecinţă…

Faptul că e ţara cu cei mai mulţi vecini generează o cultură diplomatică la nivelul Rusiei. Niciodată nu se discută un singur dosar. Are cinci sau şase dosare pe masă pe diverse zone geostrategice foarte diferite, iar din momentul acela începe negocierea. Transnistria este aici, Iranul este dincolo, traseele către Afganistan sunt aici, conductele sunt un alt dosar. Ca să te califici să negociezi cu Federaţia Rusă trebuie să ajungi la acel nivel. Republica Moldova este pe undeva pe sub masă şi crede că poate negocia direct cu Federaţia Rusă, crede că dosarul transnistrean se poate negocia bilateral. E o prostie. Dacă nu ajunge în NATO sau UE, Chişinăul tot după uşă va rămâne…

România este o ţară fără proiect de când a intrat în UE. A avut proiectul euroatlantic în care, metaforic vorbind, Estul a fost Ana meşterului Manole.

Noi, în plan diplomatic, nu reuşim să ne concentrăm nici măcar pe o direcţie…

Pentru că noi nu avem definită nici o problemă! România este o ţară fără proiect de când a intrat în UE. România a avut proiectul euroatlantic în care, metaforic vorbind, Estul a fost Ana meşterului Manole. Am sacrificat Estul, inclusiv Republica Moldova, l-am pus în zidurile catedralei şi am construit proiectul euroatlantic. Ce-a făcut România după integrare arată foarte clar că nu ştie de ce s-a integrat. Nu ştie pentru că nu mai are proiect de politică externă.

După 2007, politica externă s-a făcut cam fără ea, iar uneori România s-a mai inserat pe unde a putut, în ceea ce priveşte dosarul răsăritean, atunci când americanii vroiau să facă o politică la Marea Neagră. Asta e şi explicaţia faimoasei „Axe”. Bucureştiul a fost invitat, a răspuns, poate mai mult decât trebuia, la o provocare pe care americanii au făcut-o din 2004.

După 2005 a devenit mai acut acest dosar, adică Marea Neagră. După ce aplombul americanilor a scăzut pe Marea Neagră, România a rămas doar cu nostalgia unui Forum internaţional organizat la Bucureşti, relaţie stricată cu Turcia, şi cam atât. Cu alte cuvinte, a reuşit să se poziţioneze la Marea Neagră mai degrabă în minorat decât în majorat.

„Politica internă o sacrifică pe cea externă”

Sunt capabile autorităţile de la Bucureşti să regândească relaţiile cu spaţiul ex-sovietic, în special cu Ucraina şi Moldova?

Acesta va fi marele test. În condiţiile de anul acesta din România, de campanie electorală, de presiuni interne enorme, va fi extrem de greu. Mai ales că am impresia că nici distincţia dintre politica externă şi politica internă nu mai e operabilă. Totul e personalizat la maximum! Se face campanie pe orice teme, se joacă până la urmă şi fundamente ale statalităţii, care ajung şi ele să fie luate în derizoriu.

Ura de sine devine aproape o atitudine naturală în societate! Energiile României seacă, sunt ca într-o mlaştină, ca într-un nisip care absoarbe tot, aşa arată această dispută internă care ne afectează mai mult decât ne place să credem. Suntem într-o nesfârşită dispută electorală, şi altceva nu suntem capabili să construim sau să vedem. Voronin, Putin sau Iuşcenco devin personaje de politică internă, adică sunt buni să îţi acuzi adversarii politici, nu pentru dezbateri de proiecte sau viziuni de politică externă. În condiţiile astea, nu văd Bucureştiul capabil să producă proiecte sau politici, dincolo de conjuncturi.

Politica internă subminează politica externă?

Din 90 încoace integrarea europeană a Răsăritului a negat formula clasică a lui Titulescu: „Dacă vreţi o politică externă bună, daţi-mi o politică internă bună!” Nu, tot Răsăritul a trebuit să aibă o politică externă bună ca să aibă una internă bună. Asta a însemnat decizia de integrare europeană, obiective clare, fixate, asumate, iar prosperitatea a venit ulterior.

Ce se întâmplă astăzi în România desfide orice clasificare: „internul” şi „externul” fie sunt suprapuse, fie politica externă în România devine „Cenuşăreasă”, este undeva prin coada preocupărilor. În aceste condiţii, MAE riscă să se transforme într-un „pompier”. Intervine, birocratic şi reactiv, acolo unde arde, unde e criză, fie că e în Italia, Polonia, Republica Moldova ori în Ungaria sau Afganistan. Nu mai are proiecte pe termen lung, mize sau proiecte pozitive. În atmosfera insalubră din politica românească principala victimă colaterală este chiar politica externă.

„Simbolic, pactul Ribbentrop-Molotv este extrem de viu!”

Ce mai înseamnă Pactul Ribbentrop-Molotov astăzi?

Şi mult şi puţin. Vedeţi, juridic vorbind, semnificaţiile Pactului sunt reduse. Au intervenit alte acte care l-au „absorbit”, în oarecare măsură sau care l-au făcut inutil: în primul rând Tratatul din 1947, dar şi alte documente bilaterale semnate de România cu URSS. Dar există o miză simbolică şi care l-a tot adus în atenţie. L-au condamnat ruşii, balticii, Parlamentul român, cel de la Chişinău, Regele Mihai când a fost în Rusia, preşedintele Băsescu de vreo câteva ori. De ce? Pentru că, simbolic, de la el începe totul. E un reper.

În ce sens?

A fost un moment care a revelat cinismul sferelor de influenţă şi faptul că Rusia rămâne Rusia, chiar şi sub flamura steagului roşu, adică în chip de URSS. În al doilea rând, a dat sugestii pentru viitoarea arhitectură geopolită a continentului. De acolo s-au inspirat cei care, prin 1944-1945, au redesenat hărţile la finele războiului mondial, adică ruşii, englezii şi americanii. În al treilea rând, ideologia absurdă din spatele Pactului nu a murit.

La Chişinău, până mai ieri, un preşedinte repeta papagaliceşte oriunde se ducea că 1939 nu are nimic de-a face cu ocupaţia, că a fost o eliberare, că sovieticii au eliberat Republica Moldova de jugul hitlerist, adică de români etc. Şi toţi istoricii „oficiali” ai Chişinăului repetă într-una aceste „argumente” ale istoriografiei sovietice. În al patrulea rând, după Pact, s-a înfiinţat RSS Moldovenească, la 2 august 1940, care a inclus RSSA Moldoveneşti (corespunzătoare aproximativ teritoriului actual al Transnistriei). Iar RSS Moldovenească devine, după 1944, parte a URSS, care, după căderea URSS, devine Republica Moldova de azi. Deci există o legătură între Republica Moldova de astăzi şi 1939, şi e ridicol să pretinzi că nu.

Românii s-au împăcat cu Pactul Ribbentrop-Molotov?

Nu ştiu… Sunt români pe ambele maluri ale Prutului… Dar ştiu că discuţia despre acel moment istoric trebuie făcută tocmai ca să ne amintim cât ne-a costat, la nivelul mentalului public, acel gest de cedare. Avertismentele lui Iorga, să nu se cedeze Basarabia fără luptă, s-au adeverit ulterior. Conştiinţa publică românească nu a asimilat bine acel teritoriu… Comparaţi cu Transilvania, de pildă, şi cât contează ea în mentalul românesc. De ce aşa?

Pentru că nici nu a mai avut cum să intre în conştiinţa publică, mai ales că efortul românilor de a recuceri teritoriile pierdute după Pact a stat sub semnul blamului istoric. Lumea ştie că România a revenit în Basarabia şi Bucovina în 1941, dar acest episod nu a mai intrat în conştiinţa publică. Nu avea cum. Mareşalui Antonescu, aliat cu nemţii, a fost eliminat din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabiei. După 90, recuperarea memorie colective nu s-a făcut pe dosarul Basarabiei, inclusiv pentru că Mareşalul Antonescu este tot la index, deci tot nerecuperabil. Iar am pierdut miza lui 1941!

Şi aşa a ieşit din discuţie şi efortul românesc de recuperare a Basarabiei după umilinţa numită Pactul Ribbentrop-Molotov. Deşi România şi-a luat revanşa, nu a mai putut vorbi public, deschis, despre asta. Asta e, trebuie să trăim cu această conştiinţă fragmentată şi cu o memorie colectivă, etnoculturală, cu mari carenţe. E greu de clădit când ai asemenea handicapuri şi asta explică într-un fel şi neputinţele noastre în raport cu Estul, dar şi întâmpinarea pe care o avem uneori dincolo de Prut.

Conştiinţa publică românească nu a asimilat bine acel teritoriu dintre Prut şi Nistru… Comparaţi cu Transilvania, de pildă, şi cât contează ea în mentalul românesc.

Sursa: adevarul.ro