Pocherul geopolitic – Voronin sau R. Moldova?

„La baza [tratativelor] va sta principiul devotamentului faţă de patrie”
(Mark Tkaciuk, deputat PCRM)

Nero a fost acuzat de poporul său că ar fi dat foc Romei. A rămas, din această pricină, prototipul conducătorului politic care, pentru a-şi satisface dorinţele personale delirante, este în stare să sacrifice totul, inclusiv sursa prestigiului său. Chiar mai abitir decât la 7 aprilie, comparaţia între împăratul roman şi liderul PCRM devine tentantă. Căci ceea ce pare a se juca acum, cu disperare, în perioada negocierilor „post-Soci”, este miza unei persoane versus miza unui stat. Stat care riscă să fie aruncat într-o perpetuă criză tocmai pentru ca acelei persoane să-i fie bine…

Negocieri cu ştreangul la gât

Fără lamentaţii de prisos, devine evident că situaţia politică de la Chişinău a ajuns iarăşi la fierbere. După o vizită la preşedintele Medvedev, Vladimir Voronin a venit cu un proiect politic nou. Că a plecat cu el în buzunar la Soci sau l-a primit acolo, nu are importanţă. Cert este că, întors la Chişinău, el a început să schimbe partitura, sugerând siguranţă şi un sprijin răsăritean consistent. Chestiune care contează, cel puţin, în ochii membrilor PCRM. Asta, în ciuda faptului că, precum Pilat din Pont, Medvedev s-a spălat pe mâini şi ar fi declarat că „indiferent de sezonul politic, parteneriatul dintre cele doua ţări e foarte important”. Adică: Vladimir Nikolaevici, fă ce poţi, dacă îţi iese să rămâi la putere – e bine, dacă nu… noi avem alte treburi.

Scenariile posibile s-au dezbătut deja şi nu e cazul să le reluăm aici. Să presupunem însă, de dragul demonstraţiei, că scenariul maximalist vizat de comunişti se va îndeplini şi se va crea o coaliţie de stânga în care vor intra, în bloc sau separat, membrii PD şi AMN. Ce se va întâmpla atunci? Deloc paradoxal, tocmai contrariul celor afirmate de cei care negociază asiduu în numele „principiului devotamentului faţă de patrie” (numele patriei, fireşte, e păstrat sub tăcere). R. Moldova va intra într-o criză care ar putea să devină începutul sfârşitului unui proiect statal care abia a depăşit vârsta majoratului.

Victoria „patriei” împotriva R. Moldova (zece premise)

Cel puţin asta sugerează consecinţele pe termen scurt şi mediu ale unei asemenea evoluţii. Şi iată de ce:

1. În eventualitatea trădării unor partide democratice, compromiterea clasei politice de la Chişinău va fi aproape iremediabilă. Ideea că totul e de vânzare, că nu există nimic predictibil, că noţiunea de „bărbat de stat” e penibilă şi ridicolă va începe să devină dominantă în societatea activă, cu efecte devastatoare în ceea ce priveşte angajamentul şi încrederea acesteia în jocul politic. O trădare acum ar însemna că rezistenţa la „votul de aur” a fost doar excepţia rarisimă şi nu regula politicii Chişinăului post-7 aprilie.

2. Altă idee, cea potrivit căreia Moscova face jocurile, pe fundalul unei carenţe morale evidente a clasei politice, va deveni şi ea tot mai puternică în spiritul public. Unii, puţini, vor jubila, dar majoritatea va fi dezamăgită şi procesul de lehamite politică se va accentua. Concomitent, va spori sentimentul că „nu e nimic de făcut” sau conştiinţa că nu există decât soluţii individuale, nu colective, în R. Moldova. Adică evadarea peste Prut, în România sau Occident, şi detaşarea şi mai puternică de orice proiect local.

3. Oameni nu sunt descurajaţi atât de dificultăţi, cât de lipsa oricărei speranţe. Este extrem de semnificativ din acest punct de vedere cazul capitalei unde, în pofida dificultăţilor şi a blocajelor pe care le-a generat guvernarea PCRM, democraţii au câştigat inclusiv la parlamentare. Proiectul lor, ilustrat prin primarul Dorin Chirtoacă, reprezenta o „luminiţă de la capătul tunelului”. O revenire a echipei comuniste la guvernare va scădea capacitatea de rezistenţă la dezamăgire şi toleranţă a populaţiei cu o viteză ameninţătoare.

4. Presiunea publică, creată de acele reziduuri politice din societate care se vor încăpăţâna să se intereseze de jocul politic, va spori direct proporţional cu percepţia trădării, devenind reactivă şi chiar agresivă. Radicalismul devine inevitabil în aceste condiţii, iar dacă liderii politici care nu au făcut pactul cu diavolul nu vor adopta un mesaj dur şi radicalizat, este foarte probabil că alţi lideri vor încerca să intre în scenă.

5. Această presiune socială va fi cel mai puternic resimţită nu în mediul rural, fieful tradiţional al comuniştilor, ci în mediul urban. Acolo vor fi marile centre potenţial protestatare. Iar la Chişinău majoritatea nu e comunistă.

6. Relaţia cu România va rămâne în criză. În plus, o revenire a comuniştilor la guvernare va genera în conştiinţa publică de pe malul drept al Prutului o dezamăgire care nu va putea lăsa decidentul politic indiferent. Capitalul enorm de simpatie pe care îl are astăzi R. Moldovă este real. Nimeni în România, în ciuda crizei, nu a protestat împotriva angajamentelor financiare pe care statul român le are faţă de malul stâng: burse, vize gratuite, ajutoare de stat. Imaginea unui David care luptă contra lui Goliat (adică a sistemului instaurat de Voronin) a fost convingătoare şi emoţionantă. Dar simpatia aceasta are resorturi morale. Tinerii aceia frumoşi din 7 aprilie, parlamentarii liberali care au trecut proba „votului de aur”, mesajele Opoziţiei către România – sunt doar câteva dintre repere. O pactizare cu comuniştii la Chişinău, indiferent de formă, va schimba această stare de spirit. Oglinda se va sparge şi va fi enorm de greu să fie refăcută.

7. Concomitent, relaţiile cu UE se vor răci. Va deveni clar că „integrarea europeană a R. Moldova” va rămâne doar o partitură obosită în gura unor funcţionari europeni care îşi iau salariile, indiferent de ceea ce se petrece în stânga Prutului. Şi, la urma urmei, votul Bucureştiului rămâne decisiv, indiferent de delirul de grandoare care mai străbate uneori culoarele Puterii de la Chişinău. În plus, social-democraţia germană va trebui să recunoască faptul că a creat şi a susţinut un partid, PDM, care devine cârja politică şi geopolitică a PCRM, în condiţiile în care nici măcar pericolul rusesc invocat în 2005 nu mai poate fi utilizat. Doar „pericolul” UE şi al apropierii de România!

8. Relaţia cu America va fi şi ea muribundă, pentru că reacţia PCRM după întoarcerea liderului său din Federaţia Rusă e o probă irefutabilă despre evoluţiile politice de la Chişinău. Evident însă că, în acel moment, şi America va trebui să acţioneze.

9. Guvernarea va purta stigmatul unei tragicomedii penibile. În cazul unei coaliţii de centru-stânga, vor avea prilejul să evolueze alături inamicii feroce din timpul campaniei electorale, oameni care se ameninţau reciproc că ar fi fost fie agenţii Rusiei, fie ai României, fie ai nu se ştie cui. O masă amorfă fără principii şi miză. O „guvernare a agenturilor”.

10. Problema transnistreană va rămâne sabia lui Damocles, în condiţiile în care Rusia, cu de la sine putere şi nepresată de nimeni, nu va ceda în niciun caz mai jos de Kozak. Adică transnistrizare antieuropeană.

Nu trebuie să fii foarte sofisticat ca să realizezi că revenirea la guvernarea „devotamentului faţă de patrie” face bine, poate, oricărei alte patrii. În niciun caz R. Moldova!

Sursa: timpul.md