Eurasia Press & News
„Cine seamănă vânt, culege furtună”
(proverb românesc)
Dincolo de alegerea viitorului preşedinte care pare că acaparează toată dezbaterea publică, există o tensiune surdă care se întrezăreşte tot mai percutant în societatea din R. Moldova. Este tensiunea etnică. Din când în când, vibrează vizibil şi periculos. Un context politic instabil şi revanşard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluţie care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune.
„Minoritatea imperială” sau hărţile etnice subiective
Datele recensământului din 2004 indică faptul că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% găgăuzi şi 1,9% bulgari. Populaţia etnicilor ruşi este de 366.461, din care o treime sunt imigranţi recenţi, născuţi în alte părţi ale fostei URSS. Istoric vorbind, cei mai mulţi ruşi din stânga Prutului sunt veniţi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, existau doar 6%, în 1959 procentul a ajuns la 10,2, atingând 13% în 1989.
Cel mai mare flux de minoritari ruşi s-a petrecut în intervalul 1950-1980.
De fiecare dată, însă, când acest subiect intervine în discuţie, datele obiective, statistice, nu sunt suficiente. Deşi în declin demografic, ruşii din R. Moldova intră în categoria numită de literatura de specialitate „minorităţi imperiale”, ceea ce indică un profil atitudinal diferit. Caracteristica acestor populaţii este un substrat specific al conştiinţei politice, bazată pe supremaţie din toate punctele de vedere: politică, culturală, economică. Deşi trăitori într-o societate în care nu au fost majoritari, aceştia nu i-au privit niciodată pe autohtoni ca pe egalii lor.
Astăzi, când „carcasa imperială” s-a destrămat şi aceste minorităţi au pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa lor de sine a rămas, cel puţin la o parte dintre ei, tot imperială. Normalizarea se produce greu. Fenomenul nu este specific doar R. Moldova, dar, după recentele schimbări politice, devine în stânga Prutului din ce în ce mai acut.
Când nu atacă, Imperiul contraatacă!
Al doilea element care generează un statut special al „minorităţii imperiale” este legătura cu fostul imperiu. Reacţia celui din urmă este, de cele mai multe ori, constantă şi promptă, alimentând conştiinţa de sine a minorităţii rămasă pe un teritoriu de pe care imperiu s-a retras, cel puţin formal. Dincolo de conexiuni economice, culturale, mediatice, trebuie adăugate aici gesturile şi iniţiativele (geo)politice explicite.
Sunt cunoscute numeroasele acte legislative prin care Kremlinul a avertizat că cetăţenii ruşi din fosta URSS intră în competenţele sale, de la cultură la… securitate. Semnificative sunt însă şi declaraţiile de pe teren, parte a întregului pachet dedicat acestor minorităţi. Ambasadorul Rusiei la Chişinău, Valeri Kuzmin, cerea oficializarea limbii ruse în R. Moldova, lucru necesar, spunea Domnia Sa, mai ales în contextul evenimentelor postelectorale din Moldova.
Din acelaşi registru face parte şi declaraţia aceluiaşi reprezentant oficial referitoare la „Istoria românilor”, pe care nu o doreşte în şcolile din R. Moldova (declaraţie întâmpinată cu semnificativă tăcere de oficialii R. Moldova prezenţi la faţa locului). Dincolo însă de conştiinţă sau conexiune cu capitala fostului Imperiu, supremaţia „minorităţii imperiale” în R. Moldova mai este bazată şi pe… geografie.
Minoritatea de la oraş şi majoritatea de la sat
Există o problemă tulburătoare în analiza sociologică, respectiv cea a raportului dintre demografie, etnie şi politică într-o societate modernă. Concluzia este că simplele date statistice îşi dovedesc caducitatea, căci ceea ce contează, poate în primul rând, este repartiţia respectivelor etnii într-o societate. O etnie care deţine în masa populaţiei, bunăoară, procentul de 10%, dar se află în întregime repartizată în centrele urbane importante ale respectivului teritoriu, dobândeşte pe harta geopolitică un procent real mult mai ridicat, pentru că, în lumea modernă, spaţiul urban este creator de istorie şi de discurs public, pe când ruralul este mai degrabă „obiect” al istoriei. Influenţa unei minorităţi etnice în societate creşte, deci, direct proporţional cu locaţia ei.
Cine domină oraşele, poate influenţa societatea, mai ales când gradul de ruralitate al acesteia este ridicat. Ilustrarea elocventă a acestei situaţii o găsim în stânga Prutului, unde procentul populaţiei de origine rusă se găseşte covârşitor în centrele urbane. Aceasta se reflectă şi în nivelul economic, dar şi în cel de educaţie al respectivei populaţii. În condiţiile unei societăţi piramidale, aşa cum este cea din R. Moldova, în care descentralizarea este, deocamdată, un deziderat, influenţa oraşului mare va rămâne semnificativă.
Pensionarii etnoimperiali
Activarea „minorităţii imperiale” s-a făcut urgent după schimbarea de putere de la Chişinău. Ceea ce ieri părea un accident, respectiv venirea pe fotoliul de la Chişinău a lui Dorin Chirtoacă, astăzi se transformă, pentru unii, într-un coşmar. Echipa AIE, mai ales unii dintre membrii săi, confirmă o realitate etnopolitică firească, o evoluţie pe care toată lumea o aştepta şi o intuia, dar cu care nu toată lumea este dispusă să convieţuiască senin.
Mişcările revendicative recente nu sunt în niciun caz decolorate etnic sau identitar, iar camuflarea lor sub stindarde „sociale” este doar un truc politic naiv şi periculos. Ieşirea agresivă în piaţă a pensionarilor din Chişinău este un exemplu perfect. Că există probleme sociale în capitală nu neagă nimeni, dar că mobilul celor din piaţă a fost numai social este greu de susţinut.
Şi asta, pentru că pensionarii din Chişinău – „pensionarii de la Botanica”! – au un profil sociologic specific. Ei sunt, pe de-o parte, expresia emigraţiei ruseşti în RSSM, populaţii mutate direct din colţurile reci ale imperiului în apartamentele din Chişinău, Tiraspol sau Bălţi, apartamente la care un autohton venit de la sat jinduia, uneori, o viaţă întreagă, înghesuit în camera lui insalubră de cămin.
Pe de altă parte, nu puţini dintre pensionarii Chişinăului reprezintă, direct sau indirect, aceea categorie de pensionari ai serviciilor de forţă din URSS (armată, servicii secrete, miliţie) care, după 25 de ani de muncă „în slujba patriei” s-a retras, pentru o pensie liniştită, pe malurile Prutului şi ale Nistrului, unde clima era bună, mâncarea şi vinul din abundenţă şi – lucru esenţial! – populaţia blândă şi bună vorbitoare de limbă rusă.
Dincolo de aspectul social, aceşti pensionari ai Chişinăului sunt (şi) una dintre expresiile acelei „minorităţi imperiale” orgolioasă, dispreţuitoare, care nu a învăţat niciodată limba română şi nu are de gând să o facă de aici încolo. Au trăit de fiecare dată mai bine decât băştinaşii şi nu i-au considerat niciodată egalii lor. Regimul Voronin i-a tolerat abundent şi le-a prezervat supremaţia, cel puţin la nivel simbolic (statutul limbii ruse, mass-media etc.). Acum lucrurile se schimbă, îşi văd statutul etnopolitic afectat şi reacţionează în consecinţă, scoşi în piaţă de lideri cu genealogii politice suspecte şi, probabil, extremiste.
va urma
Sursa: timpul.md