Eurasia Press & News
„De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)
Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.
Audieri pentru (ne)liniştea noastră
Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.
În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.
Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. Chestiunea e alta însă: discursul Înaltului reprezentant, oricât de neconvingător pe alocuri, sugerează o atmosferă care, coroborată cu alte semnale euroatlantice, indică o abordare din ce în ce mai conturată faţă de Rusia. Una care merge pe consens, pe cooperare şi pe evitarea dosarelor contondente. Inclusiv pe această atmosferă se baza şi celebra Agenţie Stratfor când făcea predicţia că, în 2010, Rusia va fi în ascensiune, cel puţin în spaţiul fostei URSS.
„Ucraina nu e Rusia”. Dar nici Europa?
Trebuie să facem, obligatoriu, o paranteză. Şi ea se referă la alegerile din Ucraina, care vor marca semnificativ regiunea şi vor contribui la conturarea unei politici euroatlantice inclusiv faţă de Moscova. Rezultatul alegerilor va fi hotărâtor pentru evoluţia Kievului, în special, pe termen lung. Fireşte, este greu să faci calcule în ceea ce priveşte politica de la Kiev, dar nu poţi să nu observi că un eventual mandat dublu al viitorului preşedinte îl va aduce pe acesta, în 2017, în faţa deciziei hamletiene a Ucrainei: va pleca sau nu va pleca flota rusă din Crimeea? În plus, atmosfera politică de la Kiev face ca dilema pro-Rusia sau pro-Vest să se estompeze puternic. Niciunul dintre candidaţi nu este ceea ce pare a fi sau ceea ce s-a crezut că este la un moment dat. Viziunea maniheistă de tip „alb-negru” nu are ce căuta aici.
Recenta vânzare a Uniunii Industriale din Donbas – colos industrial cu puternice conexiuni în Polonia şi Ungaria – către investitorii ruşi indică faptul că Iulia Timoşenko – „prinţesa oţelului” – nu mai joacă în niciun caz cartea anti-rusă. Afacerea prin care grupul moscovit a intrat în posesia pachetului majoritar pentru circa două miliarde de dolari este finanţată prin intermediul Băncii de Dezvoltare a Rusiei, unde premierul Putin deţine poziţia de preşedintele al bordului. Deşi perfectată prin decembrie 2009, afacerea a fost anunţată abia acum, cu scopuri electorale evidente pentru actualul premier ucrainean. Totodată, oboseala şi dezamăgirea electoratului ucrainean, dublată de imposibilitatea unei clarificări până la capăt a scenei politice de la Kiev fac ca premisele pentru stabilizare şi compromis să fie semnificative, iar eventualele alegeri parlamentare să fie evitate. Orice s-ar întâmpla însă, Moscova jubilează: indiferent ce echipă va ajunge la preşedenţia Ucrainei, şi-a asigurat un partener de dialog solid la Kiev.
Transpiraţie, nu inspiraţie
Închidem paranteza şi trecem la Moldova. Nu înainte de a preciza, însă, că relaţia diplomatică dintre cele două state vecine a demarat rapid. Parcă într-o tentativă de a echilibra relaţia cu Bucureştiul, Chişinăul s-a mobilizat urgent şi solitar, semnând deja un tratat plin de semnificaţii cu Kievul. Dincolo de asta, cel mai important eveniment regional s-a petrecut însă pe relaţia Vest, la 12 ianuarie 2010, când au demarat negocierile privind Acordul de asociere dintre RM şi UE. E singurul gest pe care Chişinăul îl putea face şi el trebuie salutat în consecinţă. E un pas înainte şi unul în direcţia cea bună!
Evaluarea lui completă ţine însă de apetitul fiecăruia: privim partea plină sau partea goală a paharului? Cea plină este evidentă: e vorba despre un tip de relaţie cu Bruxellesul, pe care Chişinăul nu a mai avut-o niciodată şi nici nu ar fi putut spera la ea în eventualitatea rămânerii la putere a regimului comunist. Este însă doar un început: Ucraina negociează de vreo trei ani acest acord, fără succes, deocamdată. Totodată, deşi termenii sună familiar – Acord de asociere – semnificaţia lor se schimbă faţă de ceea ce ştiam până acum. Nu e vorba de garanţii pentru integrare, ci despre liberalizarea regimului de vize (care nu înseamnă drept de muncă în UE) şi negocierea prevederilor privind stabilirea unei zone de comerţ liber şi aprofundat cu UE. Nu e puţin, dar Chişinăul trebuie să fie conştient că, parafrazând o vorbă celebră, drumul european înseamnă „1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”. Asta în condiţiile în care actuala coaliţie se menţine la putere şi va duce mai departe negocierile. Dacă nu, Chişinăul cade de pe harta europeană.
Ce înseamnă „politica europeană” faţă de RM?
Cum să evaluăm toate aceste lucruri? Altminteri spus, ce înseamnă astăzi „politică europeană” faţă de RM? Problema este următoarea: ţinând seama de atmosfera din regiune şi de starea de spirit din uniune, cum se va poziţiona Bruxellesul faţă de vecinătatea estică în condiţiile în care doreşte o politică consensuală cu Moscova? Este acest „Acord de asociere” maximum pe care UE este dispus să îl dea, sugerând Moscovei că nu îi arde de nicio extindere în viitorul previzibil? Dar întrebarea decisivă pentru noi este legată de poziţia capitalelor europene răsăritene faţă de Chişinău: în condiţiile în care Bruxellesul va insista pe viitor să se vorbească „cu voce unică” în politica externă a Europei – inclusiv faţă de Rusia – ce atitudine vor adopta acestea? Cât vor fi dispuse să sacrifice şi cu ce preţ? Aici stă, în realitate, întrebarea-cheie pentru diplomaţiile regionale. Dar despre asta, cu alt prilej.
Sursa: timpul.md