Eurasia Press & News
„Există puţine îndoieli că Afganistanul reprezintă în prezent cea mai mare provocare militară pentru noi”
(Robert Gates, 27 ianuarie 2009)
Dan Dungaciu
Toată lumea a aşteptat cu înfrigurare semnele pe care America le va trimite lumii după învestirea noului preşedinte. Au început să apară. Nu sunt surprize mari, mai degrabă confirmări. O parte dintre ele afectează şi zona în care ne aflăm noi, direct sau indirect.
Cât (ne) costă Afganistanul?
Este oficial. Ceea ce se ştia deja de multă vreme – Afganistanul ca prioritate de politică externă -, a fost confirmat explicit la 27 ianuarie de către Robert Gates, Secretarul american al Apărării, în cursul unei audieri în Congres. Pentru a întări, parcă, importanţa Afganistanului pentru comunitatea euro-atlantică, Secretarul General NATO vorbea la Bruxelles, pe 26 ianuarie, de construcţia unui consens regional în legătură cu acest război, în care să fie implicate: Afganistan, India, China, Rusia şi… Iranul!
De aici încolo, politica externă a SUA, cel puţin pe termen mediu, trebuie citită prin această grilă, iar evoluţiile recente capătă acum semnificaţii mai limpezi. Consiliul NATO-Rusia s-a întrunit pe 26 ianuarie pentru prima dată de la războiul din Georgia. Subiectul pe masă: rute logistice suplimentare pentru Afganistan, care nu pot fi imaginate decât prin Asia Centrală, unde, deocamdată, Rusia domină strategic. Pakistanul devine impredictibil şi a miza doar pe traseele din această ţară e riscant. Dar pentru a avea rute alternative, este nevoie de Moscova. Şi ea nu se lasă uşor (deşi a anunţat recent că şi-a suspendat proiectul de desfăşurare de rachete Iskander în regiunea Kaliningrad).
În negocieri de asemenea anvergură, nu este însă vizat doar Afganistanul, chiar dacă e piesa principală în viitoarea înţelegere. Devine probabil că, cel puţin pe termen scurt şi mediu, interesul explicit al SUA pentru estul vestului se va diminua, iar eventualul parteneriat cu Rusia în chestiunea Afganistanului va mări marja de manevră a Moscovei în vecinătatea estică. Deja semnalele de reţinere trimise Ucrainei sau Georgiei au fost elocvente. Deocamdată, proiectul Marea Neagră se odihneşte. Miza în regiune se mută acum pe elitele politice locale. Depinde de modul în care acestea vor putea face faţă unei presiuni ruseşti care nu va întârzia să apară. Inclusiv în R. Moldova.
Aluzii şi iluzii la Chişinău
Semnele au apărut deja. Comisia Naţională pentru elaborarea Strategiei Securităţii Naţionale condusă de premierul Zinaida Greceanâi a dat publicităţii, târziu, textul „Strategiei Securităţii Naţionale”, care aşteaptă să intre în plen. Ceea ce frapează în document este lipsa de coordonare cu legislaţia republicii (iulie 2005) şi confuzia pe care o induce. Dacă până la acest text credeam cu toţii că principala ameninţare la adresa securităţii RM este prezenţa trupelor străine ruse pe teritoriul ei, documentul nu pomeneşte nimic despre acest lucru, deşi vorbeşte despre „reglementarea conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării”. Să înţelegem că reglementarea se poate face şi fără retragerea trupelor ruse de pe teritoriul ţării? Semnalele recente ale presei guvernamentale de la Chişinău se înteţesc şi ele: „Conducerea Tiraspolului ar trebui… să se pregătească de negocieri constructive, dificile, dar oneste, pentru încetarea definitivă a confruntării dintre cele două maluri ale Nistrului”. Urmează, pe 23 februarie, vizita ministrului rus de Externe Lavrov la Chişinău, în care se va discuta şi o întâlnire pe care Vladimir Voronin o va avea cu preşedintele rus Dmitri Medvedev şi cu liderul de la Tiraspol Igor Smirnov.
Şi totul vine pe fondul ambiguităţilor mesajului de Anul Nou al reprezentantul UE în RM, Kalman Miszei, care a vorbit despre necesitatea reintegrării statului, inclusiv printr-o federaţie. Să fim bine înţeleşi. Problema nu este soluţionarea imediată a chestiunii transnistrene, ci cât ar fi dispus să facă Chişinăul în actualul context pentru a obţine favorurile Moscovei, gata să îşi reia în posesie „vecinătatea apropiată”?
Consulate şi minorităţi inventate
Chişinăul guvernamental acţionează ca şi cum ar crede că retragerea relativă a Occidentului din regiune slăbeşte vigilenţa şi îi deschide o fereastră de oportunitate, mai ales în problematica transnistreană. Unul dintre gesturile elocvente este şi minimalizarea relaţiilor cu România. De aici şi tonul rece al lui Andrei Stratan în timpul întâlnirii cu ministrul român de Externe sau sublinierile acide pe care, ulterior, le-a făcut preşedintele Voronin în legătură cu relaţia cu ţara vecină. În acest context, cererile adresate Bucureştiului sunt, aparent, bizare. Şi nu ne referim aici doar la eternele tratate, cât la reciprocitate în privinţa deschiderii consulatelor. Trecând peste faptul că însăşi ideea de „reciprocitate” în chestiunea consulatelor este stranie – ce nevoie are RM de două consulate în România? -, surprinde însă locaţia lor. Unul la Iaşi, altul la Constanţa. Dacă primul ar fi, eventual, justificat, însă doar în condiţiile semnării de către Chişinău a Convenţiei privind micul trafic, alegerea Constanţei nu are, aparent, nicio logică. Argumentul numărului mare de turişti pe litoralul românesc este superfluu. În realitate, numărul mare de turişti se înregistrează iarna, şi nu la Constanţa, ci… pe Valea Prahovei (cu ocazia sărbătorilor pe stil vechi).
Dar Chişinăul vrea Constanţa, adică Dobrogea. Tocmai acea regiune unde se află baze militare americane şi, mai ales, regiunea pe care, cu ocazia participării la cel de-al 20-lea Summit UE-Rusia (Portugalia, 2007), preşedintele Putin a pomenit-o, alături de Transilvania. Aluzia directă era la posibilitatea fragmentării României prin eventualele tensiuni etnice, consecinţă a efectelor post-Kosovo – care continuă şi acum. Deja „rutenii” din vestul Ucrainei au cerut Dumei de Stat (decembrie 2008) recunoaşterea independenţei, iar exemplul lor poate fi urmat. Nu degeaba, pe 22 ianuarie, ambasadorul american la Kiev vorbea despre viitoarele mize ale Consulatului american în Crimeea…
Dobrogea este considerată, încă, „un exemplu de convieţuire interetnică”. Dar deja un deputat român de la un partid guvernamental a început acolo o aventură despre recunoaşterea unei pretinse minorităţi etno-lingvistice, tradiţional parte a patrimoniului cultural şi spiritual românesc. „Inventarea” unei minorităţi aduce nu doar beneficii geopolitice pentru comanditar, dar şi avantaje imediate în permisibila legislaţie din România: loc asigurat în parlament, burse guvernamentale etc. De aici până la reluarea ideii de „etnie moldovenească” nu mai e decât un pas. Dar unul pe care Chişinăul, bine ghidat, îl poate face, iar un consulat la Constanţa şi unul la Iaşi constituie o poziţie strategică.
De aici ideea pesimistă că mutarea interesului euroatlantic în Orientul Mijlociu Extins fără a soluţiona raportul dintre „vecinătatea europeană” şi „vecinătatea apropiată” este doar continuarea războiul rece în regiune, dar cu alte mijloace.
