Statul Palestina

” Statul Palestina are o suprafaţă de 27 009 Km pătraÅ£i, fiind situată în inima Orientului Mijlociu ÅŸi se învecinează cu Libanul în Nord, Egiptul în Sud, Siria ÅŸi Iordania în Est, iar la Vest este mărginită de Marea Mediterană. Statul palestinian are o populaÅ£ie de 7.500.000 de locuitori atât pe actualul teritoriu cât ÅŸi în diaspora. Forma de guvernământ este republica. Conducătorul poporului palestinian, ales, este YASSER ARAFAT, laureat al premiului NOBEL pentru pace. Poporul palestinian ÅŸi-a pierdut drepturile asupra pământurilor ÅŸi bunurilor, în urma înfiinţării statului israelian, declarat prin rezoluÅ£ia O.N.U. nr.181 din 1948, la presiunile S.U.A. ÅŸi Marii Britanii.

Rezoluţia a avut la bază proiectul din 1946 înaintat O.N.U. de Marea Britanic, care prevedea divizarea Palestinei în două state distincte : Israel şi Statul Arab Palestinian. De fapt, rezoluţia O.N.U. prevedea crearea a două state pe teritoriul vechii provincii Palestina, consfinţind şi statutul de oraş internaţional, sub egida O.N.U., pentru Ierusalim. In realitate administraţia britanică, mandatată de O.N.U. pentru pregătirea noilor structuri de conducere ale poporului palestinian (recunoscut de O.N.U ca naţiune din categoria A) a acceptat tacit implantarea de colonii evreieşti şi a sprijinit emigraţia ilegală.

Având în vedere că suveranitatea unui popor aflat sub ocupaţie, rămâne totuşi acestuia, ocupantului nu-i rămânea decât aplicarea legilor excepţionale. Acest aspect scoate în evidenţă dreptul legitim al poporului palestinian la autodeterminare, drept fundamental al tuturor popoarelor aflate sub ocupaţie.

Conflictul din Orientul Mijlociu a fost numit aÅŸa, ca să îmbrace o formă politică, pentru a aborda cât mai puÅ£in posibil „cauza palestiniană”. Drepturile fundamentale ale poporului palestinian au fost ÅŸi sunt încălcate în mod repetat de către forÅ£ele de ocupaÅ£ie israeliene. Acest conflict deschis continuă ÅŸi în prezent, datorită lipsei de dialog din partea administraÅ£iei israeliene începând cu Ben Gurion , Golda Meir, Moshe Daian ÅŸi terminând cu Ariei Sharon. Dirijat de „miÅŸcarea sionistă mondială”, acest război este motivat de „dreptul istoric ÅŸi religios” invocat de evrei, recunoscut de legislaÅ£ia internaÅ£ională, doar ca drept la proprietate. Acest drept ar presupune să fi prezent neîncetat pe pământul revendicat. De aceea, după dezastrul naÅ£ional, poporul palestinian trebuia repus în drepturile sale, conform rezoluÅ£iei O.N.U. nr.194 din 1948. Dar, după cum se vede, aplicarea rezoluÅ£iei nr.181, a fost aplicată într-un singur sens, ceea ce a condus la crearea statului evreu ÅŸi la exodul poporului palestinian, care luptă de 56 de ani pentru independenţă. După izbucnirea în 1965 a revoluÅ£iei palestiniene, condusă de „miÅŸcarea naÅ£ională pentru eliberarea Palestinei” – FATAH (Deschidere), a fost lansat conceptul creării unui stat democratic unde să trăiască creÅŸtini, evrei ÅŸi musulmani, care să se bucure de drepturi egale. Spre deosebire, statul israelian s-a declarat „stat evreu”, ceea ce dovedeÅŸte că se doreÅŸte orientarea conflictului spre o formă confesională. Dacă palestinienii mor pentru drepturile lor fundamentale, pentru familiile ÅŸi viitorul copiilor lor, militarii israelieni sunt obligaÅ£i să moară pentru pretextul religios al luptei, ce poate continua la nesfârÅŸit. In pofida celor prezentate, poporul palestinian este dornic de pace, care este benefică ambelor părÅ£i, deoarece în „noi” se regăsesc atât musulmanii, creÅŸtinii cât ÅŸi evreii, ca de altfel pentru toate popoarele.

Pentru subsemnatul, situaÅ£ia se prezintă astfel: soÅ£ia unchiului meu este cetăţeană palestiniană, de origine ebraică ÅŸi trăieÅŸte acum împreună cu familia într-o tabără de refugiaÅ£i din sudul Libanului. Odată cu invazia israeliană din 1982, din Liban, condusă de Ariei Sharaon (ministrul apărării la acea dată), mulÅ£i evrei, printre care ÅŸi soÅ£ia unchiului meu au fost alături de ceilalÅ£i refugiaÅ£i, ÅŸtiind că religia ÅŸi credinÅ£a într-un singur DUMNEZEU ne îndeamnă la lucruri bune, nicidecum la rău.”

AHMED JABER, corespondent „EURASIA-PRESS"