ANALIZE LUMEA

ANALIZE LUMEA

„Gaullismul era penetrat“
Franta celei de a IV-a Republici (1946 – 1958) a constituit un teren de exceptie în ce priveste infiltrarile KGB-ului în sanul comunitatii de informatii franceze si al clasei politice. ÃŽn 1954, 30% din rapoartele Directiei Principale I a KGB se bazau pe date furnizate de agentii sai din cadrul serviciilor secrete franceze. Pe o lista incompleta a KGB incluzand „agenti deosebit de valorosi“, din 1953, pot fi gasiti patru functionari din Service de Documentation Extérieure et de Contre-Espionage/SDECE (nume de cod Nosenko, Sirokov, Korablev si Dubravin) si cate unul în DST/Securitatea Interna (Goriacev), Ministerul de Externe (Izvekov), Ministerul Apararii (Lavrov), Ministerul Marinei (Pijo), Renseignements Généraux (Giz), Ambasada Noii Zeelande la Paris (Long) si presa (Jigalov).

Directia Principala I a KGB a putut oferi conducerii PCUS, prin intermediul rezidentei de la Paris, numeroase informatii privind politica occidentala fata de blocul socialist. Agentul Jour, un cifrator din Quai d’Orsay recrutat în 1945, a oferit acces la cifrurile diplomatice franceze si la SIGINT-ul francez. În timpul crizei rachetelor (1962), Jour a oferit copii ale corespondentei diplomatice dintre Quai d’Orsay si ambasadele Frantei din Moscova si Washington.

În timpul celei de a V-a Republici, înfiintate în ianuarie 1959, KGB-ul a reusit sa mai recruteze doi cifratori (Larionov si Sidorov), doi ofiteri de politie din Paris (Frene si Dacinik) si doi tineri oameni de stiinta (Adam si Sasa). Cea mai importanta recrutare este cea a lui François Saar-Demichel (nume de cod NN în anii 60) care lucrase, pana în 1947, în SDECE. Dupa recrutarea lui de catre KGB, în 1948, cu prilejul unei vizite la Moscova în calitate de om de afaceri, Saar-Demichel a devenit un apropiat al generalului de Gaulle si avea sa contribuie cu 15 000 000 de franci la cauza gaullista în ultimii ani ai celei de a IV-a Republici. Referindu-se la prestatia gaullismului pe scena politica franceza în timpul celei de a V-a Republici, Constantin Melnik, consilier pentru securitate al premierului Michel Debré, afirma ca, „mai mult decat oricare alta miscare politica, gaullismul era penetrat de agentii de influenta ai amabilului KGB“.

Înfiintarea unei noi agentii de stiri, Centre d’Information Scientifique, Économique et Politique, în 1961, de catre Pierre-Charles Pathé (nume de cod Pecherin, ulterior Mason), reprezinta un alt mare succes al KGB în ce priveste dezinformarea, prin intermediul unui buletin saptamanal (nume de cod Obzor), în epoca „razboiului rece“. Obzor era trimis gratuit, pe langa abonamente, modelatorilor de opinie din politica, afaceri, diplomatie si ziaristica. Actiunile operative întreprinse de catre Pathé si ceilalti agenti ai rezidentei sovietice din Paris aveau ca scop principal „deteriorarea relatiilor franco-americane, încurajarea apropierii Frantei de Uniunea Sovietica si in departarea acesteia de NATO“.
Sondajele de opinie cu privire la vizita oficiala a presedintelui de Gaulle în URSS, în iunie 1966, relevau faptul ca 35% din cetatenii francezi aveau o parere favorabila despre URSS, fata de cei 25% in 1964, în timp ce doar 1% erau ostili acesteia. Numarul simpatizantilor SUA scazuse, de la 52% în 1964, la 22% la începutul anului 1967.

Speculand antiamericanismul generalului de Gaulle, care aprecia ca hegemonia americana „sufoca Europa si-i împiedica pe europeni sa fie ei însisi“, KGB a creat in 1969, cu sprijinul lui Pathé, „Miscarea pentru independenta Europei“ (Mouvement pour l’Indépendance de l’Europe). Gruparea era dominata de gaullisti si era vazuta la Moscova ca un „mijloc potential de destabilizare a NATO“.

Rezidenta sovietica din Paris controla, în 1974, un numar de 55 de agenti, la care se adauga stabilirea, în acelasi an, a 17 contacte de încredere. Cel mai pretios agent a fost, de departe, Jour, care a favorizat montarea dispozitivelor de interceptare la noile teleimprimatoare instalate, între octombrie 1976 si februarie 1977, la Ambasada franceza din Moscova. KGB a avut astfel acces, pana în 1983, la cele mai complete informatii privind politica Frantei fata de URSS. În perioada 1978-1982, cel putin 15 cifratoare de la Quai d’Orsay s-au aflat în atentia KGB.

„Reteaua Caraman“ si actiunile ei reprezinta un episod extrem de interesant din „discreta“ cooperare a autoritatilor gaulliste cu Moscova, în detrimentul NATO, avand drept punct de plecare o „adversitate constanta (a generalului Charles de Gaulle – n.n.) fata de NATO si fata de suprematia americana în structurile militare occidentale“. Documentele obtinute de la sediul NATO si din capitala Frantei, de ofiterul roman Mihai Caraman, au fost „trimise oficial, în prima etapa (pana în 1964) integral, apoi în sinteza, în cadrul unui schimb de informatii, serviciilor sovietice“, astfel încat KGB a putut afla, datorita lui Francis Rousilhe, toate „planurile de atac si aparare ale NATO, cat si schema infrastructurilor organizatiei, pana în anul 1985“.

ÃŽntr-un document strict-secret al Departamentului Securitatii Statului (DSS) de la Bucuresti, din 22 iunie 1979, care analiza, dupa dezertarea generalului Pacepa, activitatea „retelei Caraman“, se aprecia ca „activitatea secreta desfasurata de el (Mihai Caraman – n.n.) convenea intereselor Frantei si atunci ofiterul roman era facut «neobservat», în cadrul unui subtil joc operativ, condus de serviciile franceze“.

Evaluatorii de la Bucuresti erau de parere ca „succesele deosebite si rapide ale generalului-maior Mihai Caraman în obtinerea unor informatii despre NATO trebuie reanalizate si reevaluate cu mai multa profunzime, avand în vedere ca ele s-au înregistrat în perioada cand Charles de Gaulle îsi propusese, între obiectivele sale, distrugerea NATO atat ca institutie militara, cat si din punct de vedere politic si economic“.

Ofiterii DIE pareau înclinati sa creada, în iunie 1979, ca Francis Rousilhe, agentul francez care a furnizat informatii despre NATO si planurile sale, a lucrat pentru Mihai Caraman la ordinul si cu stiinta serviciilor secrete franceze. Invazia trupelor Pactului de la Varsovia în Cehoslovacia a condus la reconsiderarea pozitiei Frantei fata de SUA si NATO, astfel încat „apare logic de ce serviciile franceze au actionat, imediat dupa evenimetele din vara anului 1968, pentru închiderea canalului de scurgere spre sovietici a informatiilor despre NATO“.
Lovitura data KGB de contraspionajul francez (DST), în aprilie 1983, prin operatiunea „Farewell“, avea sa zdruncine, la modul cel mai serios, activitatea de spionaj sovietic în Franta, precum si actiunile malefice ale politicii de influenta. Documentele furnizate DST de catre ofiterul KGB Vladimir Ipolitovici Vetrov (nume de cod Farewell în dosarele DST), fost membru al rezidentei sovietice de la Paris între anii 1965 si 1970, referitoare la activitatile de spionaj tehnico-stiintific, au permis expulzarea a 47 de „diplomati“ de la Ambasada URSS din Paris.

ÃŽn ciuda acestor succese, esecuri si aliante, mai mult sau mai putin secrete, în domeniul spionajului, relatiile bilaterale franco-sovietice s-au înscris pe coordonatele acelei rasunatoare demonstratii de independenta, din 1966, care „punea capat integrarii fortelor franceze în sistemul de aparare occidental condus de Statele Unite“. Reflectand asupra politicii externe franceze, de dupa „epoca de Gaulle“, jurnalistul Paul-Marie de La Gorce consemna faptul ca, „dupa François Mitterrand, Jacques Chirac doreste sa continue o politica externa independenta, tot asa cum a voit sa pastreze eficacitatea fortei franceze de disuasiune nucleara, chiar cu riscul de-a înfrunta, nu o data, mania unora“.Rusia si UE – poli de influenta
Viziunea unei Europe unite de la Atlantic la Urali, afirmata în vremea presedintelui de Gaulle, pare sa fie, în prezent, „depasita“ – estima, într-o conferinta de presa tinuta la Moscova, fostul premier si ex-ministru de externe al Frantei, Alain Juppé, presedintele partidului neogaullist Uniunea pentru o Miscare Populara (UMP). Politicianul francez, aflat în vizita în Federatia Rusa în cursul anului 2003, a sustinut, referindu-se la relatiile dintre Rusia si Europa, necesitatea existentei unei lumi în care Uniunea Europeana si Rusia sa fie niste „poli de influenta“.„Exista – aprecia Alain Juppé – , pe de o parte, Uniunea Europeana, care are vocatia de a deveni un pol politic de influenta în lume, cu frontierele sale si, o data cu ultima largire, aceste frontiere sunt acum aproape atinse, (…) si Rusia ca mare natiune, mare istorie si mare popor, care si ea are vocatia de a fi un pol de influenta“.Razboiul din Irak, criza de comunicare dintre Teheran si Wasghinton în problema armelor atomice, viitoarea armata europeana, precum si alte subiecte fierbinti de pe agenda relatiilor internationale au contribuit la o apropiere, nesperata în urma cu cativa ani, a viziunilor si gesturilor politice ale Parisului si Moscovei. Pe masura ce diferentele de opinie dintre responsabilii administratiei americane si cei de la Paris – privind razboiul din Irak si agenda apararii europene – se amplificau, Franta a început sa practice o serie de „jocuri periculoase“ – titra mass-media din SUA. Reuniunea Consiliului ruso-francez de cooperare pentru securitate, din iulie 2003, in care au fost discutate perspectivele colaborarii dintre cele doua tari privind tehnologiile de ultima ora si aplicabilitatea lor în domeniul militar, reprezinta un eveniment aparte pe agenda relatiilor ruso-franceze, iar declaratiile ministrului rus al apararii („Relatiile noastre de cooperare si de încredere sunt in asa fel în domeniul apararii, încat putem raspunde unii pentru altii“) nu pot sa ne trimita cu gandul decat la posibilitatea unei noi aliante strategice si, implicit, la nasterea unui nou pol de putere. Pe agenda reuniunii ruso-franceze de la Moscova, onorata de prezenta ministrului de externe rus Igor Ivanov si a celui al apararii, Serghei Ivanov, precum si a omologilor francezi – Dominique de Villepin si Michel Alliot-Marie -, s-au aflat subiecte privind securitatea, lupta împotriva terorismului international si a traficului de droguri.

Reprezentantii Rusiei si Frantei au abordat si „modalitatile de asigurare a securitatii în Europa prin mijloacele parteneriatului dintre Rusia, Uniunea Europeana si Alianta Nord-Atlantica“. În conditiile în care Franta este implicata doar pe jumatate în activitatile NATO, Rusia nu este nici membra a UE sau a NATO, iar Uniunea Europeana nu are nici pe departe o viziune închegata asupra politicii sale de securitate, propunerea Parisului ne reaminteste de o mai veche orientare de politica externa, cea a anilor 60, si ne face sa credem ca nu este vorba decat de reînsufletirea unei mai vechi si discrete aliante.
„Majoritatea tarilor din Uniunea Europeana fac parte si din Alianta Nord-Atlantica. Oricum, componentele propriei lor aparari militare sunt structurate pe cadrul oferit de Uniunea Europeana, care depinde din ce în ce mai putin de influenta americana“, a afirmat transant generalul-locotenent Iuri Baluievski, adjunctul sefului Statului Major General rus, cu ocazia summitului UE-Rusia desfasurat la Roma în 2003.

Retragerea SUA, în mod unilateral, din tratatul antibalistic sovieto-american din 1972 va determina, în opinia oficialilor rusi, schimbari în ceea ce priveste nu doar „dezvoltarea sistemelor de protectie antiracheta, ci si totalitatea relatiilor din domeniul securitatii nucleare, sistemul de stabilitate strategica mondiala“, iar „Rusia – declara generalul-locotenent Baluievski – doreste raspunsul concret din partea Uniunii Europene în privinta propunerii de cooperare militara“. ÃŽntr-o astfel de conjunctura, declaratiile secretarului de stat Colin Powell („Relatiile transatlantice sunt puternice, vitale si… Statele Unite vor ca popoarele Europei sa stie ca, daca am avut în trecut unele neîntelegeri cu privire la Irak, este timpul sa mergem înainte“) par a fi mai mult decat lipsite de realism.

Executarea de catre marina franceza si cea rusa a unor exercitii comune în Marea Norvegiei, în perioada 7-11 iulie 2003, în domeniul coordonarii actiunilor submarinelor, reprezinta o actiune „unica“, deoarece Franta este singura tara membra a NATO care a acceptat sa participe, împreuna cu Rusia, la astfel de manevre. Potrivit relatarilor mass-media, doua submarine au stabilit reciproc comunicatii si au realizat proceduri de identificare. La actiune au participat si doua nave de suprafata, iar Ministerul Apararii de la Paris a confirmat participarea submarinului nuclear Casablanca si a fregatei Latouche-Treville.

„În momentul de fata, Europa nu are o geopolitica si o vointa geografica proprie, functiile ei se reduc la faptul ca ea serveste drept baza auxiliara a SUA în Eurasia si loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia. (…) Rusia trebuie sa aiba hotare maritime în Occident – acesta este imperativul strategic al dezvoltarii geopolitice a Eurasiei. (…) Sarcina Moscovei este de a scoate Europa de sub controlul SUA (NATO), sa contribuie la unificarea ei, sa consolideze legaturile de integrare cu Europa Centrala sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de baza a politicii externe (ruse – n.n.). Eurasia are nevoie de o Europa aliata si prietena. Din punct de vedere militar, ea nu va prezenta înca mult timp (fara SUA) un pericol serios, iar cooperarea economica cu o Europa neutra poate sa rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei si Asiei în schimbul resurselor si al parteneriatului strategic“, scria, în 1997, geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, în lucrarea intitulata „Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei“.

Controversele nascute în cadrul NATO ca urmare a eforturilor facute pentru crearea unui Cartier General European, în perspectiva unei viitoare armate europene si a unei politici externe si de securitate comune, primirea extrem de calduroasa a presedintelui Vladimir Putin la Paris, Berlin si Roma, ofensiva diplomatiei ruse în spatiul CSI, în conformitate cu „doctrina Putin“, precum si noua doctrina militara a Federatiei Ruse, ce considera amestecul altor state sau grupari în afacerile interne ale Federatiei Ruse ca fiind „noua amenintare la adresa securitatii tarii“, ne îndeamna sa credem ca se reactualizeaza o serie de vechi si discrete aliante. O reactualizare ce are ca obiectiv sprijinirea Rusiei în obtinerea de hotare maritime în Occident, ceea ce este imperativul strategic al dezvoltarii geopolitice a Eurasiei în conditiile în care se desfasoara un urias efort de cucerire, de catre SUA, a „bordurii maritime“ a Eurasiei, respectiv „Rimland“-ul.

„O Europa prietena în calitate de aliat strategic al Rusiei – scria Aleksandr Dughin – poate sa apara doar în cazul cand ea va deveni unitara. ÃŽn caz contrar, adversarul american va gasi o multime de modalitati de a introduce faramitarea si dezbinarea în blocul european, provocand un conflict similar celor doua razboaie mondiale. De aceea, Moscova trebuie sa contribuie în cel mai înalt grad la unificarea europeana, sprijinind, îndeosebi, tarile Europei Centrale, în primul rand Germania. Alianta Germaniei cu Franta, axa Paris-Berlin (proiectul lui de Gaulle), este acea vertebra în jurul careia este cel mai bine sa se construiasca corpul Noii Europe. ÃŽn Germania si în Franta exista o traditie politica antiatlantica stabila (atat la curentele politice de dreapta, cat si la cele de stanga). Fiind, pana la un anumit timp, potentiala si ascunsa, ea va da de stire la un moment dat ca exista. Moscova trebuie sa se orienteze de pe acum spre aceasta linie, fara a astepta desfasurarea definitiva a evenimentelor“.

Liderii de la Moscova depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru pastrarea, cu orice pret, a potentialului strategic al Federatiei Ruse la nivel intercontinental, respectiv sa ramana „o superputere“, chiar daca într-o varianta redusa, micsorata, acceptand o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice si teritoriale, si fiind convinsi ca „orice concesie teritoriala facuta astazi va fi revizuita maine în folosul rusilor“. Pe masura ce eterne si discrete aliante se revigoreaza, geopoliticienii atlantisti, care intuiesc foarte bine pericolul strategic al unei aliante ruso-europene, cu precadere cea ruso-germana, încearca sa instituie un „cordon sanitar“ format din cateva state limitrofe „dusmane atat vecinului din est, cat si celui din vest si legate direct de polul atlantic“.