Eurasia Press & News
La mijlocul anilor ’80, presedintele Reagan nu mai ostenea sa aduca laude “luptatorilor desculti pentru libertate”, sustinandu-i deschis pe curajosii razboinici care luptau impotriva invadatorului sovietic, sfidand “imperiul raului”. Astazi, despre originea miscarii talibane, despre bazele ei ideologice si sociale sau despre ascensiunea sa la putere in Afganistan se scrie foarte putin. In plin “razboi cu terorismul”, cercetarea acestor chestiuni ar incomoda Washingtonul, reamintind implicarea masiva a Statelor Unite in instaurarea regimului teocratic de la Kabul (1996-2001).
Administratia Bush este acum inamicul declarat al miscarii talibane – ca si al vechiului sau aliat, din Afganistan pana in Bosnia si Kosovo, Osama ben Laden. Pe parcursul a doar doua decenii, “luptatorii pentru libertate” s-au transformat in “teroristi”.
In anii ’80, Statele Unite au cheltuit miliarde de dolari sustinand “razboiul sfant al Islamului” impotriva ocupantului sovietic. La sfarsitul anilor ’90, dupa ce i-au adus la putere pe talibani, americanii s-au facut ca nu observa politicile sociale regresive si practicile salbatice ale talibanilor din Afganistan. La fel au procedat alti doi aliati apropiati ai miscarii islamiste: Arabia Saudita si Pakistanul.
Principalul factor in schimbarea radicala de atitudine a Washingtonului fata de talibani nu are legatura cu “pericolul extremismului islamist”, ci, mai degraba, cu noile oportunitati de exploatare a resurselor energetice – fabuloase – din Asia Centrala, dupa colapsul Uniunii Sovietice din decembrie 1991.
In Asia Centrala, incepand din 1991, Statele Unite concureaza aprig cu Rusia, China, UE si Japonia pentru acapararea si exploatarea petrolului si gazelor naturale din tarile socotite ca avand cele mai mari rezerve energetice ale lumii: Turkmenistan, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan si Kirgiztan.
In timpul razboiului rece, Occidentul ii sprijinea fatis pe islamistii din Afganistan. In 1983, o delegatie a mujahedinilor a fost primita la Casa Alba, cu toate onorurile, de presedintele Reagan
Afganistanul si proiectul gigantului energetic american “UNOCAL”
Cheia exploatarii resurselor imense din Asia Centrala consta in distribuirea si transportarea acestor resurse. Cum sa transporti petrolul si gazul natural din niste regiuni izolate si inapoiate ale Asiei Centrale catre marile piete de energie ale lumii? Singurul oleoduct existent trecea prin Rusia. Dar Statele Unite erau hotarate sa elimine monopolul Moscovei si sa mentina la distanta alti competitori. Pentru acest obiectiv ambitios era imperios necesara construirea unui nou oleoduct, care sa treaca prin tari asupra carora Washingtonul putea exercita o influenta politica considerabila. Tari din Asia Centrala, unde SUA isi puteau instala grabnic baze militare.
Evident, China si Iranul erau, din start, excluse din acest nou traseu energetic. Conducta americana trebuie sa le evite. Pe ele si, desigur, Rusia.
Ramaneau doua alternative. Prima era o conducta de la Marea Caspica, prin Caucaz – adica Azerbaidjan si Georgia – prin Turcia, la portul Ceyhan. Acest gigant oleoduct, numit “BTC” (Baku-Tbilisi-Ceyhan), a fost inaugurat in 2006, cu o zi inainte de inceperea bombardamentelor israeliene asupra Libanului. (Israelul urmeaza sa fie alipit oleoductului, din Ceyhan prin Ashkenazi si portul Eilat, beneficiind astfel si el de petrolul caspic, in calitate de consumator, dar si de exportator.)
Traseul alternativ, mai scurt, ar fi trebuit sa treaca prin Afganistan si Pakistan. Dar ridica o problema politica importanta: cu cine putea negocia SUA in Afganistan si cum putea sa fie restabilita ordinea, intr-o tara devastata de razboiul anti-sovietic? Intr-o tara a haosului si a legilor tribale, cine putea garanta securitatea unui proiect atat de costisitor?
In 1992, dupa prabusirea regimului pro-sovietic de la Kabul, al lui Mohammad Najibullah, Afganistanul se afundase in marasmul razboiului civil. Succesorul lui Najibullah, profesorul Burhanuddin Rabbani, a preluat puterea, impreuna cu o coalitie formata din talibani si uzbeci din nordul Afganistanului. Opozitia era alcatuita din miscarea nationalista a etnicilor “pastun”, grupata in sudul Afganistanului, dar si in cateva cartiere din Kabul. Miscarea nationalista “Pastun” era condusa de Gulbuddin Hekmatyar.
Alte grupuri de opozitie inarmate – opuse regimului Rabbani – reflectau multitudinea de sciziuni etnice si religioase din Afganistan.
Fiecare factiune avea o puternica sustinere externa, datorita rolului geostrategic al Afganistanului. Pakistanul ii sustinea pe “pastunii” lui Hekamtyar. Iranul ii sustinea pe shiitii “Hazaras”. Iar Arabia Saudita sustinea grupurile de opozitie de religie “wahabita”. La randul lor, republicile din Asia Centrala – dar si India, Rusia sau SUA – aveau toate cate o “mana” in Afganistan. Situatia de la Kabul reflecta perfect haosul care domnea la nivel national. “Regimul Rabbani” nu stapanea in realitate decat vreo cateva cartiere. Restul se aflau in mainile opozitiei. Economia Afganistanului era, fireste, la pamant in aceste conditii, de neincetate lupte haotice. Peste un milion de oameni murisera in razboiul anti-sovietic. La mijlocul anilor ’90, speranta de viata a afganilor se situa intre 43 si 44 de ani. O treime dintre copii decedau inainte de a implini cinci ani. Doar 29% din populatie afgana avea un minim acces la asistenta sanitara primara. Si doar 12% avea acces la apa potabila.
Totusi, sudul Afganistanului parea ruta cea mai indicata pentru un numar de oleoducte, care sa faca legatura intre enormele resurse energetice din Turkmenistan si Pakistan. O companie argentiniana, “BRIDAS”, a intrat prima in cursa. “BRIDAS” a obtinut, in 1992 si 1993, dreptul de a explora si exploata resursele de gaz natural din Turkmenistan. Iar in 1994, compania deschisese tratativele cu guvernele din Turkmenistan si Pakistan pentru construirea – via Afganistan – a unui gigant gazoduct. Pentru care, in 1995, “BRIDAS” a pregatit studiile de fezabilitate. Compania argentiniana dorea sa atraga in proiect gigantul american “UNOCAL”. Dar “UNOCAL” avea propriile sale planuri in Afganistan. Un an mai tarziu, “UNOCAL” a semnat cu guvernul de la Kabul o intelegere pentru construirea unui alt oleoduct, separat de “BRIDAS”. Ceea ce a condus la declansarea unei adevarate batalii comerciale intre cele doua companii. In mijlocul tuturor acestor discutii si dispute, miscarea talibana a aparut ca o posibila solutie pentru interesele SUA.
Originile miscarii talibane
“Taliban” inseamna “student”. Miscarea talibana si-a recrutat adeptii din scolile islamice (“madrassa”) deschise clandestin in epoca razboiului anti-sovietic. Pe atunci, viitorii “talibani” erau niste copii sau cel mult adolescenti. Erau “orfanii razboiului din anii ’80”- explica scriitorul Ahmed Rashid, autorul lucrarii “Taliban: Islam, Oil and the New Great Game in Central Asia”.
In epoca ocupatiei sovietice, scolile islamice supravietuiau cu ajutorul generos al Statelor Unite, Pakistanului si Arabiei Saudite. Functionau mai ales in prejma taberelor de refugiati. Pana si manualele erau tiparite in strainatate. Dar ajutoarele nu s-au limitat la carti si alimente. Pana in anul 2000, talibanii au primit din SUA arme, bani si consilieri. Pe filiera Pakistan.
Desi majoritatea sunt prea tineri ca sa fi participat direct la razboiul anti-sovietic din anii ’80, talibanii au crescut in atmosfera sordida a taberelor de luptatori, multi si-au pierdut parintii in acel razboi si s-au confruntat de mici cu marile privatiuni din epoca Najibullah.
Inca de la inceputuri, miscarea a avut un caracter profund regresiv. Educati de mulahi simpli, in conditiile din tabere, talibanii si-au cautat modelul intr-un trecut idealizat, cand invataturile lui Mahomed erau aplicate cu multa strictete. Imbibati de un anti-comunism virulent, talibanii sunt de fapt, victimele regimurilor pro-sovietice brutale de la Kabul care sustineau oficial ca practica “socialismul”.
Ca si “kmerii rosii” din Cambodgia, talibanii reflecta in mare masura ostilitatea si suspiciunile lumii rurale fata de viata urbana, fata de lectura, de valorile culturale si fata de tehnologie. Liderii talibanilor sunt mulahi semi-educati din mediul rural, in nici un caz experti in Islamism, sau obisnuiti ai comentariilor religioase.
Codul social regresiv promovat de talibani are multe in comun cu legile tribale pastune si seamana foarte mult cu cele ale miscarii din secolul XIX a “Deobandismului”.
Ahmed Rashid scrie in cartea sa “Taliban: Islam, Oil and the New Great Game”: “Acesti baieti reprezinta o lume aparte fata de cea a mujahedinilor pe care i-am cunoscut in anii ’80. Sunt oameni care traiesc cu amintirea legaturilor lor tribale, isi amintesc de ferma lor abandonata din cauza razboiului, rememoreaza valea copilariei si legendele satului in care s-au nascut, sau ale istoriei povestite a Afganistanului. Acesti baieti formeaza o generatie care nu a cunoscut pacea in tara lor. Ei sunt orfanii razboiului din anii ’80, fara radacini, fara slujbe, care economic nu se pricep la nimic, decat la razboi.”
Inceputurile miscarii talibane sunt elocvente. In iulie 1994, liderul tribal Mohammad Omar a fost solicitat sa gaseasca doua fete rapite si violate de militia locala. Omar, cu un grup de talibani – “studenti” ai scolilor locale (madrass) – inarmati cu kalasnikovuri, au eliberat fetele, l-au prins pe comandantul militiei si pe oamenii lui, si i-au spanzurat fara nici o judecata de teava unui tanc.
Ascensiunea la putere a talibanilor in Afganistan
Principalul sustinator – si manipulator – al miscarii talibane din Afganistan a fost Pakistanul. In special, puternicul serviciu secret al Pakistanului, “Interservices Intelligence” (ISI). Acesta a fost si principalul canal folosit de Statele Unite pentru a-i finanta si inarma pe talibani.
In 1994, guvernul pakistanez al lui Benazir Bhutto ajunsese la o intelegere cu compania argentiniana “Bridas” pentru construirea unui oleoduct din Turkmenistan in Pakistan, via Afganistan. Benazir Bhutto era in mod vadit interesata de aceasta conducta petroliera. Problema era razboiul civil din tara vecina, numarul mare de grupari etnice si religioase angajate in lupte.
Ministrul de Interne al cabinetului Bhutto, Naseerullah Babar, a avut atunci ideea sa utilizeze miscarea talibana pentru stabilizarea situatiei din Afganistan. In septembrie 1994, el a alcatuit o echipa de observatori si ofiteri ai “ISI”, care au calatorit prin Kandahar si Herat, pana in Turkmenistan. In octombrie 1994, Benazir Bhutto a calatorit ea insasi in Tukmenistan, avand o echipa de protectie din care faceau parte doi lideri talibani: Rashid Dostum (cel care controla zona din Afganistan de la granita cu Turkmenia), si Ismail Khan (care stapanea Heratul, oras-cheie de pe aceasta ruta).
La 29 octombrie 1994, ministrul pakistanez de Interne a organizat un transport cu 30 de autocamioane militare de mari dimensiuni, sub comanda unui ofiter superior din “ISI” si sub protectia unui numeros grup de talibani. La 5 noiembrie, talibanii din grupul de protectie s-au ciocnit cu militia din Kandahar. Rezultatul: talibanii au anihilat militia, care atacase camionul pakistanez, si au cucerit Kandaharul.
Aceasta victorie, neasteptata, a trezit apetitul de lupta al talibanilor. Incurajati de Pakistan si de SUA, de primul-ministru Benazir Butto, de ministrul de Interne Babar si de serviciul secret pakistanez “ISI”, in urmatoarele trei luni, talibanii au cucerit 12 din cele 31 de provincii ale Afganistanului. Unele victorii insa au fost facilitate si de marile sume de bani, date ca mita unor conducatori locali, care au tradat guvernul de la Kabul. Dupa un recul la mijlocul lui 1995, talibanii – reinarmati si reorganizati de consilierii militari din Pakistan – au intrat, in septembrie 1995, in orasul Herat. Astfel drumul din Pakistan in Asia Centrala era deschis si controlat de miscarea talibana.
In luna urmatoare, octombrie 1995, “UNOCAL” semna o intelegere cu Turkmenistanul privind constructia unui oleoduct. Desi Pakistanul nu a recunoscut niciodata oficial legatura sa cu miscarea “studentilor” din Afganistan, aceasta a fost clara. Talibanii aveau relatii apropiate cu partidul “Jamiat-E-Ulema-Islam”(JUI), un partid pakistanez extremist, controlat de “ISI”, care avea propriile sale scoli islamice (madrassas) la granita cu Afganistanul. JUI a intarit randurile talibanilor din Afganistan cu absolventii din scolile sale.
In mai putin de un an, miscarea talibana a ajuns de la o mana de oameni neinstruiti militar, la o armata de 20.000 de luptatori bine antrenati, dotati cu tancuri, cu artilerie si cu suport aerian, care controla militar zone intinse din sudul si vestul Afganistanului.
Un observator remarca: “Este de neconceput ca o forta compusa in mare parte din razboinici si studenti amatori sa opereze cu un grad inalt de precizie militara si sa aiba o organizare riguroasa ca cea dovedita de talibani in operatiunile lor. Daca este neindoielnica prezenta in randul talibanilor a unor fosti militari de cariera afgani, viteza si gradul de sofisticare al atacurilor talibane, comunicatiile, suportul aerian, artileria dovedesc fara dubii prezenta unor ofiteri pakistanezi.” (“Afganistan: A New History”, Martin Ewers, Curzon Press, 2001, 182-183, Arabia)
Arabia Saudita era un alt mare sustinator al talibanior. In 1996, Riadul le-a expediat fonduri substantiale, vehicole si motorina. Motivele erau doua: ideologia fundamentalista a miscarii talibane ii apropia foarte mult de radicalismul wahabit din Arabia Saudita. Fiind ostili shiitilor pro-iranieni, talibanii constituiau un veritabil avanpost al Arabiei Saudite contra adversarului sau ireconciliabil: Iranul. Mai mult, compania saudita “Delta Oil”, a devenit unul din partenerii lui “UNOCAL”, la proiectul oleoductului din Afganistan.
SUA si miscarea talibana
Statele Unite nu au recunoscut niciodata oficial sprijinul substantial oferit, intre 1994 si 1997, miscarii talibane. Totusi este cu totul improbabil ca Washingtonul sa nu o fi sustinut pe politiciana cu studii in SUA, Benazir Bhutto, in planurile careia miscarea talibana juca un rol strategic atat de important, legat de construirea oleoductului din Turkmenistan in Pakistan. Un alt exemplu sunt eforturile congresmanului american Dana Rohrabacher, membru in “House Foreign Relations Committee”, de a obtine documente oficiale ale SUA privind Afganistanul, de la infiintarea miscarii talibane. Dupa doi ani de presiuni, Departamentul de Stat i-a inmanat congresmanului american 1000 de documente, acoperind perioada de dupa 1996. Departamentul de Stat a refuzat insa categoric sa elibereze si documente privind perioada dinainte de 1996. Ahmed Rashid scrie in cartea sa: “Administratia Clinton a fost in mod evident o sustinatoare a talibanilor din Afganistan, deoarece talibanii aveau in regiune o politica anti-iraniana foarte clara, comuna cu cea a Washingtonului. Pe de alta parte, talibanii jucau un rol capital in constructia oricarui oleoduct din Asia Centrala in Pakistan, evitand astfel teritoriul iranian. Congresul SUA a aprobat ca 20 de milioane de dolari din bugetul CIA sa fie folositi pentru destabilizarea Iranului, iar Teheranul a acuzat Washingtonul ca o parte din acest fond financiar a fost acordat miscarii talibane, fapt negat formal de Washington.”(Taliban: Islam, Oil and the New Great Game in Central Asia, p. 46)
In fapt, perioada 1994-1997 coincide cu preocuparea SUA pentru construirea oleoductului “UNOCAL”. In martie 1996, senatorul american Hank Brown – un sustinator al proiectului “UNOCAL” – a vizitat Kabulul si alte orase afgane. S-a intalnit cu conducerea talibana si i-a invitat pe liderii talibani in SUA, la o conferinta privind proiectul oleoductului “UNOCAL”. Tot in martie 1996, Washingtonul a inceput sa exercite presiuni asupra premierului pakistanze Benzir Bhutto pentru a renunta la colaborarea cu “BRIDAS”, in favoarea “UNOCAL”.
In aprilie 1996, subsecretarul de Stat pentru Asia de Sud – Robin Raphel – a vizitat Pakistanul, Afganistanul si Asia Centrala cerand o solutionare a conflictului continuu din Afganistan. “Nu vor exista oportunitati economice, daca acest conflict continua”, a declarat presei Robin Raphel.
Codul de conduita taliban
In acest timp, talibanii isi continuau politica lor regresiva, caracterizata prin acte de mare cruzime, prezentate drept justitie. Mai ales in domeniul drepturilor femeii, drogurilor si terorismului.
In domeniul drepturilor femeilor, talibanii stabilisera ca fetele nu pot urma scoli (asadar ramaneau analfabete), iar femeile nu aveau voie sa munceasca, ceea ce le crea un imens handicap social.
Talibanii au interzis nu numai televizorul sau radioul, ci si muzica si dansul. Chiar si rasul in public a fost scos in afara legii. Talibanii au elaborat un cod de imbracaminte pentru barbati si femei. S-a introdus “justitia arbitrara”, efectuata direct si imediat, in strada, fata de cei care incalcau codul de conduita taliban. Cateva bice pe spate reprezentau o pedeapsa usoara. Hotilor li se taia o mana; violatorii erau imediat spanzurati; femeile acuzate de adulter erau omorate cu pietre. La fel se proceda cu homosexualii. Executiile pe stadioane devenisera o “distractie” saptamanala. In aceste conditii nu e de mirare ca numarul infractiunilor a scazut spectaculos.
Talibanii s-au dovedit singurii in stare sa controleze exploziva productie de opium, principalul produs de export al Afganistanului. In anii 80′, Statele Unite inchisese ochii in fata acestui comert. In plin razboi anti-sovietic, mujahedinii afgani aveau nevoie de aceasta sursa de finantare pentru a-si procura armament. La inceputul anilor ’90, Afganistanul concura Burma, ca cel mai mare furnizor mondial de opium. Productia a crescut, insa, an de an. Si exporturile s-au extins vertiginos. In 1997, Afganistanul a vandut 2800 de tone de opium si heroina, cu 25% mai mult ca in 1995. Situatia devenise alarmanta. La presiunile Washingtonului, talibanii au interzis culturile de mac, sub amenintarea pedepsei cu moartea. Rezultatele au fost spectaculoase. Au urmat, insa, atentatele de la 11 septembrie 2001 si, cateva luni mai tarziu, ofensiva americana din Afganistan. In ultimii ani, productia afgana de opiu doboara record dupa record.
Caderea Kabulului
La mijlocul anilor ’90, Statele Unite nu pareau catusi de putin interesate de drepturile omului, de Osama ben Laden, ori de instaurarea unui cadru democratic in Afganistan. Washingtonul era, pe atunci, preocupat in primul rand de stabilitatea regiunii prin care trebuia sa treaca oleoductul “UNOCAL”. Dupa capturarea orasului Herat, in 1995, talibanii si-au indreptat atentia spre Kabul, capitala Afganistanului. SUA, Pakistanul si Arabia Saudita furnizau din plin armament pentru armata de 20.000 de luptatori talibani. Rusia si Iranul, in schimb, inarmau guvernul Rabbani.
In 1996, fortele talibane au ocupat orasul Jalalabad si au navalit in Kabul. Primul act de violenta a fost prinderea si torturarea lui Najibullah si a fratelui acestuia. Cadavrele celor doi – groaznic mutilate – au fost spanzurate in piata publica.
Purtatorul de cuvant al Departamentului de Stat, Glynn Davies, a declarat atunci ca SUA “nu au obiectii” impotriva instaurarii legii islamice (Sharia) si a codului de conduita al talibanilor in Afganistan. Davies i-a descris pe talibani drept “anti-moderni”, mai degraba decat “anti-occidentali”.
Purtatorul de cuvant al “UNOCAL”, Chris Taggert, a salutat chiar victoria talibanilor, considerand ca proiectul oleoductului va fi, in noile conditii, mult mai usor de implementat.
Intr-o sedinta cu “usile inchise” la ONU, din noiembrie 1996, Robin Raphel a explicat: “Talibanii controleaza doua treimi din tara, ei sunt afgani, sunt indigeni si au demonstrat o putere militara remarcabila. Nu este nici in interesul Afganistanului si nici intr-al nostru, ca ei sa fie cumva izolati.”
“UNOCAL” a alocat un milion de dolari pentru a crea “Centre for Afganistan Studies” la Universitatea Omaha, ca un program de instruire in SUA al talibanilor. Ce-i drept, la Universitatea Omaha talibanii erau instruiti ca “ajustori”, “electricieni” sau “dulgheri”, necesari la construirea oleoductului “UNOCAL”.
In noiembrie 1997, o delegatie a talibanilor era primita, cu mult fast, la Houston (Texas), in sediul “UNOCAL”, avand ulterior discutii la Departamentul de Stat. Toate acestea dovedeau ca, pentru Administratia Clinton, miscarea talibana era conducatorul legitim al Afganistanului.
Ruptura Statelor Unite de miscarea talibana
Sustinerea miscarii talibane de catre Statele Unite s-a intrerupt brusc in mai 1997, cand talibanii au capturat un oras important din nordul Afganistanului, Mazar-e-Sharif. Conform practicii, talibanii au incercat sa-si impuna religia si codul sever de conduita sociala populatiilor uzbece, tadjika si shiita hazaras. Acestea s-au revoltat si, in lupte, au ucis 600 de razboinici talibani. Alti 1000 au fost prinsi pe cand incercau sa scape si au fost masacrati. In urmatoarele doua luni, revolta s-a extins si circa 3000 de luptatori talibani au fost ucisi sau raniti, iar alti 3600 au fost luati prizonieri.
In august 1997, talibanii revin insa si castiga batalia. Ca urmare, talibanii ucid mii de shiiti hazaras, femei, batrani si copii. In plus, ucid si 11 oficiali iranieni, impreuna cu un ziarist de la Teheran, situatia fiind aproape de declansarea unui razboi intre iranieni si talibani.
Dupa aceste evenimente, Washingtonul a tras concluzia ca sprijinirea talibanilor si a islamistilor nu putea conduce la o pace durabila in Afganistan. In aceste conditii, SUA au fost obligate sa regandeasca proiectul “UNOCAL”, pentru ca oleoductul nu putea fi construit in conditiile unui razboi civil permanent.
Imediat dupa evenimentele de la Mazar-e-Sharif, cateva decizii cruciale au fost luate la Washington. In iulie 1997, Administratia Clinton accepta, pentru prima data, ca proiectul gazoductului Turkmenia-Turcia sa treaca prin Iran.
In aceeasi perioada, SUA si Turcia au hotarat sa construiasca un “coridor de transport energetic”, un imens oleoduct de la Marea Caspica (Azerbaidjan), prin Georgia, pana in Turcia, la Ceyhan. Oleoductul transcaucazian (BTC) va intra in functiune in 2006.
La sfarsitul lui 1997, vicepresedintele “UNOCAL”, Marty Millar, afirma: “Nu este deloc sigur ca proiectul “UNOCAL” va mai demara. Acest proiect depinde de pacea din Afganistan si de guvernul cu care vom trata.”
In noiembrie 1997, secretarul de Stat, Madeleine Albright, aflata in vizita in Pakistan, schimba tonul, critica vehement miscarea pentru nerespectarea drepturilor femeii, avertizeaza Pakistanul pentru legaturile cu islamistii talibani, si face publica implicarea talibanilor in comertul mondial cu heroina, pentru a sustine “terorismul islamic”. Toate fapte binecunoscute de SUA, care insa pana in 1997 s-au facut ca nu le observa.
Dupa atentatele din august 1998 din Kenya si Tanzania, Administratia Clinton lanseaza rachete de croaziera asupra taberei talibane de la Khost (Afganistan), construita de Osama ben Laden si CIA.
Atentatele din Kenya si Tanzania sunt atribuite lui Osama ben Laden, care devine, subit, “inamicul Americii”, dupa 25 de ani de colaborare stransa cu SUA.
La sfarsitul lui 1998, cand pretul la barilul de petrol scade de la 25 de dolari la 13 dolari, proiectul “UNOCAL” devine total ne-economic, si este abandonat.
Razboiul civil din Afganistan se accentueaza pe masura ce gruparile anti-talibane sunt aprovizionate cu arme de Rusia si Iran.
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 ii ofera presedintelui Bush prilejul perfect pentru a-i soma pe talibani sa-l predea pe Osama ben Laden, sa desfiinteze taberele Al-Queda” (create anterior cu ajutorul SUA), si sa ofere “acces” trupelor americane in aceste tabere. Incepe, astfel, razboiul din Afganistan, care cotinua si astazi. Iar Statele Unite au patruns militar in Asia Centrala. De unde nu vor pleca prea curand.
Vladimir ALEXE�
