Iran, razboiul secret

Statele Unite si Marea Britanie se afla deja intr-un razboi nedeclarat cu Iranul” – avertizeaza Scott Ritter, fostul inspector ONU devenit celebru pentru ca, inainte de invazia americana din Irak, a dezmintit teoriile Administratiei Bush cu privire la arsenalul neconventional al Bagdadului. Timpul i-a dat dreptate, demonstrand ca armele de distrugere in masa ale lui Saddam Hussein fusesera un pretext inventat. Scenariul se repeta, crede Ritter, care sustine ca soarta regimului de la Teheran a fost decisa, demult, la Washington. Fost militar de cariera, el descrie operatiunile clandestine, actiunile acoperite si mobilizarea opozitiei interne (mai ales din randul etniilor de la granita), intreprinse de CIA si de MI6 pentru destabilizarea Iranului. Ambele servicii secrete beneficiaza de o vasta experienta in regiune. In fapt, SUA si Marea Britanie au deja o intreaga istorie de razboaie nedeclarate – acoperite – purtate in Iran.

1953: Operatiunea “Ajax” il readuce

pe Sah la putere

In 1953, serviciile secrete americane si britanice, CIA si MI6, au colaborat la rasturnarea premierului iranian Mohammed Mosadegh, printr-o “revolutie” condusa de specialistul CIA al zonei, Kermit Roosevelt, nepotul presedintelui Theodore Roosevelt. Acelasi Kermit il adusese la putere pe Gamal Abdel Nasser in Egipt (1952).

Operatiunea “Ajax” – oficial condificata TP-AJAX – a fost o actiune acoperita, prin care americanii si britanicii au produs o “schimbare de regim” la Teheran. L-au dat jos pe premierul iranian Mohammed Mosadegh (cel care – la sfatul Moscovei – nationalizase productia de petrol a Iranului, in detrimentul companiei petroliere britanice Anglo-Iranian Oil Company – AIOC), si l-au reinstalat pe tron pe Sahul Mohammed Reza Pahlavi, omul anglo-americanilor. Ideea de a-l rasturna pe Mossadegh fusese a britanicilor (MI6). Initial, presedintele Truman refuzase sa implice Statele Unite in aceasta aventura. Insa succesorul sau, Dwight Eisenhower, si-a dat acceptul, in 1953, pentru rasturnarea lui Mossadegh.

In martie 1951, premierul iranian (pro-occidental) Ali Razmara a fost asasinat, in conditii cel putin dubioase. O luna mai tarziu, Parlamentul de la Teheran – sub presedintia dr. Mohammed Mossadegh – a votat o lege care nationaliza industria petroliera din Iran. Mossadegh, manipulat de Moscova, credea ca va prezerva astfel suveranitatea Iranului asupra propriilor zacaminte de petrol. Masura a lovit puternic interesele companiei britanice “Anglo-Iraniana Oil Company” (AIOC), rebotezata, ulterior, “The British Petroleum Company” (BPC).

In mai 1951, Mossadegh devenea prim-ministru al Iranului. Noua companie de stat iraniana nu a dat insa rezultate, ceea ce a facut sa scada productia de petrol a Iranului, situatie care a provocat cunoscuta “criza de la Abadan”.

Dupa ce presedintele Eisenhower si-a dat acceptul la operatiune, cele mai importante cinci companii petroliere americane – la care s-au adaugat “Royal Dutch Shell” si “Compangne Francaise des Petroles”- s-au alaturat lui “AIOC” in finantarea actiunii din Iran.

Operatiunea “Ajax” a fost o tipica actiune sub acoperire, perfect reusita. Unul din cele mai mari succese ale CIA, conform istoricilor. Din documente desecretizate de “National Security Archive” rezulta ca subsecretarul de Stat Walter Bedell Smith si-a dat acordul pentru ca trimisul CIA in zona – Kermit Roosevelt – sa-i contacteze pe liderii tribului Qashqai, din sudul Iranului, si sa-i convinga sa se revolte impotriva “regimului Mossadegh”, care ar fi actionat conform ordinelor Moscovei comuniste. Executarea proiectului “Operatiunii Ajax” i-a revenit lui Donald Wilber. Planul “Ajax” era sa-l rastoarne prin miscari de masa pe Mossadegh – descris ca “vandut ateilor”, om fara credinta intr-o tara profund religioasa – si sa-l inlocuiasca, pentru moment, cu generalul Fazelollah Zahedi, un pro-britanic. Prima incercare de lovitura de stat a esuat, din cauza vigilentei agentilor sovietici. Speriati, Sahul si familia s-au refugiat, in mare graba, la Roma. O a doua incercare de lovitura de stat a reusit, insa, astfel ca Sahul si-a recapatat tronul si s-a intors la Teheran. Zahedi i-a succedat lui Mossadegh, conform planului “Ajax”. Mossadegh a fost arestat imediat si condamnat la moarte. Marinimos, Sahul i-a comutat pedeapsa in trei ani de carcera intr-o inchisoare militara, urmati apoi de arest la domiciliu, pentru tot restul vietii.

In anul 2000, “New York Times” a publicat un document secret al CIA, intitulat “Clandestine Services History – Overthrow of Premier Mossadegh of Iran“- November 1952-August 1953, foarte important pentru a intelege mult mai bine relatiile de astazi dintre SUA si Iran. Documentul poate fi regasit la http://www.payk.net/politics.mossadegh (vezi si “The Secret CIA history of the Iran Coup, 1953″, editat de “National Security Archive”, sau Kinzer Stepehn “All the Shah’s Men”, 2003).

Operatiunea

“Praying Mantis”

Tot un razboi nedeclarat a fost si operatiunea navala “Praying Mantis” intreprinsa de “US Navy”, in 1988, impotriva Marinei iraniene. In cartea sa “Decision at Sea”, profesorul Craig L. Symond de la “US Naval Academy”, considera “Praying Mantis” drept a cincea batalie navala, ca importanta, din istoria marinei militare americane. Surclasata doar de confruntarea de la Lacul Erie (1813), batalia navala de la Hampton Roads (1862), lupta de la Manila Bay (1898) si batalia de la Midway (1942). Istoricii militari socotesc “Praying Mantis” drept cea mai mare confruntare a lui “US Navy”, dupa al doilea razboi mondial. Circumstantele razboiului marin au fost urmatoarele:

La 14 aprilie 1988, fregata americana “USS Samuel B. Roberts” – care escorta un tanc petrolier kuweitian in Golful Persic, in cadrul “Operatiunii Earnest Will” (1987-1988) – s-a ciocnit de o mina plantata de Iranul fundamentalist, aflat inca in razboi cu Irakul lui Saddam Hussein. Fregata americana – grav avariata – nu s-a scufundat si a fost condusa de echipaj pana in Dubai, unde a acostat pe 16 aprilie 1988. Nu s-au inregistrat pierderi omenesti.

Riposta Statelor Unite nu a intarziat. Patru zile mai tarziu, la 18 aprilie 1988, mai multe nave americane de razboi, plus aviatia de pe portavionul “USS Enterprise”, au atacat platformele petroliere Sassan, si Sirri. Iranul a raspuns trimid, trimitandu-si vedetele rapide “Boghammar” sa atace diferite obiective americane din Golful Persic. Salupele militare iraniene au fost atacate de bombardierele A-6E “Intruder”; una a fost scufundata si mai multe au fost grav avariate.

Actiunea a escaladat. Iranienii au atacat “USS Wainwright” cu rachete de tip “Harpoon”, trase de pe nava de lupta “Joshan”. “USS Simpson” a raspuns cu patru rachete “Standard”, iar “USS Wainwright” cu doua rachete de acelasi tip. Nava iraniana a fost distrusa. Aceeasi soarta a avut-o si fregata “Sahand”, care a parasit portul Bandar Abass pentru a se angaja in lupta. A fost scufundata de bombardierele din garda distrugatorului “USS Joseph Strauss”. In ciuda pierderii fregatei “Sahand” – cea mai moderna dintre navele de razboi iraniene – marina Teheranului a continuat sa lupte. Fregata “Sabalan” a fost trimisa in Golf, dar a fost lovita de o bomba ghidata prin laser si avariata. Per total, in urma confruntarii din cadrul Operatiunii “Praying Mantis”, Iranul a pierdut trei vedete rapide, doua fregate si un vas de patrulare, precum si doua platforme petroliere. “Sabalan” a fost reparata in 1989 si este inca in serviciul Marinei iraniene.

Statele Unite au declarat drept pagube pierderea unui elicopter al “Marine Corps”, “AH-1T Sea Cobra”. In luna mai 1988 au fost recuperate trupurile capitanului Stepehn C. Leslie (30 de ani) si al capitanului Kenneth W. Hill (33 de ani) de pe elicopter, la 15 mile sud-vest de insula Abu Musa. O luna mai tarziu au fost recuperate si resturile elicopterului.

Operatiunea “Praying Mantis” a fortat Iranul sa accepte propunerea Irakului lui Saddam Hussein, din vara lui 1988, pentru incetarea focului. Dupa opt ani de lupte crancene, soldate cu aproximativ un milion de victime (vezi si Peter Huchthausen, “America’s splendid Little Wars”, 2006; Bradley Peniston, “No Higher Honor”, 2006; Craig L. Symonds, “Decision at Sea”, 2005 si Harold Lee Wise, “Inside the Danger Zone: The US Military in the Persian Gulf 1987-1988”, 2007).

Tragedia “IR655”: americanii doboara

un avion de linie iranian

La doar cateva luni de la batalia navala americano-iraniana din Golful Persic, un alt incident extrem de grav s-a inregistrat in regiune. La 3 iulie 1988, avionul de linie “IR655”, aflat in cursa regulata intre Bandar Abbas (Iran) si Dubai City, a fost doborat in zbor de rachetele lansate de crucisatorul “USS Vincennes”. Toti cei 290 de pasageri aflati la bordul aeronavei si-au pierdut viata. Printre victime s-au numarat 38 de non-iranieni si 66 de copii. Un adevarat carnagiu! Asa cum au demonstrat anchetele ulterioare, in momentul atacului “USS Vincennes” se afla in apele teritoriale iraniene. Cu o zi inainte, la 2 iulie, aceeasi nava patrunsese in mod ilegal in apele Omanului, fiind avertizat de paza de coasta.

In primul moment, Washingtonul a declarat ca radarul crucisatorului “USS Vincennes” confundase aeronava civila Airbus cu un avion de lupta F-14 Tomcat. Iranul dispunea de asemenea avioane de lupta sofisticate, importate din Statele Unite in 1976, inaintea revolutiei islamice. Ancheta ulterioara (ale carei concluzii au ramas, in mare parte, clasificate) a demonstrat, insa, ca echipamentele radar de la bordul crucisatorului nu detectasera nici un fel aeronava asemanatoare unui F-14. In schimb, cursa “IR655” fusese corect identificata drept civila, dupa semnalul IFF (“Identification Friend or Foe”)

Justificarea finala oferita de guvernul Statelor Unite este de-a dreptul halucinanta. Intr-un raspuns oficial adresat jurnalistilor de la BBC care documentau, in 2002, circumstantele tragediei, Washingtonul afirma ca de vina a fost o “tulburare psihologica” care i-a afectat, simultan, pe cei 18 membri ai echipajului de comanda de pe “USS Vincennes”. Acestia ar fi suferit de “scenario fullfilment” – o stare temporara de confuzie, survenita in conditii de stres, in care individul “adapteaza” realitatea la scenariul de lupta exersat indelung, fiind incapabil sa sesizeze diferentele.

Teheranul nu a acceptat niciodata aceasta justificare, denuntand drept premeditata “actiunea barbara” a americanilor. Washingtonul a incercat sa minimalizeze tragedia, prezentand-o drept un simplu “incident in vreme de razboi”. George H. W. Bush, la acea vreme vicepresedinte in Administratia Reagan, declara, la 2 august 1988: “Nu imi voi cere niciodata scuze in numele Statelor Unite. Nu-mi pasa care sunt faptele”.

Totusi, in februarie 1996, Statele Unite au acceptat sa plateasca Iranului despagubiri in valoare de aproape 62 de milioane de dolari, pentru a opri un proces intentat de Teheran la Curtea Internationala de Justitie. Numai aeronava Airbus doborata de americani costase peste 30 de milioane de dolari.

Procesul a fost stopat, dar controversele continua. Extrem de straniu pare faptul ca toti membrii echipajului de pe “USS Vincennes” au fost recompensati cu distinctii militare. Iar comandantul crucisatorului, capitanul William C. Rogers III, a primit “Legiunea de Merit”. Cu toate ca agresivitatea sa excesiva ar fi putut fi una dintre cauzele tragediei. Cel putin asa crede capitanul David Carlson, care, in momentul incidentului, se afla la comanda fregatei “USS Slides”, stationata in imediata apropiere a lui “USS Vincennes”. “Doborarea avionului de pasageri a marcat apogeul terifiant al agresivitatii capitanului Rogers, demonstrat mai intai cu patru saptamani inainte”- a explicat Carlson pentru BBC, in 2002. Carlson a dat detalii despre o operatiune derulata la 2 iunie 1988, cand “USS Vincennes” a deschis focul, complet nejustificat, asupra unor salupe militare iraniene, aflate in patrulare in propriile ape teritoriale.

“The International Strategic Studies Association” sustine ca prezenta crucisatorului american in apele iraniene – confirmata, pentru prima data, in 1991, de amiralul William J. Crowe – a fost “un act iresponsabil” si acuza echipajul ca poarta toata vina pentru incident.

Desi au exprimat regrete pentru vietile curmate, Statele Unite au refuzat sa-si recunoasca, oficial, vreo vinovatie sau sa-si asume vreo responsabilitate.

Bilantul IRNA

Desi relatiile dintre Washington si Teheran au continuat sa fie foarte tensionate, incidentele violente au lipsit in anii ’90. “Razboiul impotriva terorismului”, declansat de Administratia Bush in 2001, avea sa schimbe, insa, situatia. Multi analisti sustin ca, in clipa in care au decis sa atace Irakul, strategii americani si-au asumat, automat, si o interventie (directa sau indirecta), in Iran. Fiindca cele doua puteri regionale se tineau reciproc in sah. Fara amenintarea lui Saddam, regimul de la Teheran devine si mai primejdios. Iar fundamentalismul islamic castiga teren, pe zi ce trece, in Irakul vecin, predominant siit. Un scenariu de cosmar pentru Statele Unite.

Prezenta fortelor americano-britanice in Golful Persic a generat, in ultimii ani, o noua serie de “incidente”. Autoritatile de la Teheran au acuzat repetate violari ale spatiului aerian si maritim iranian. Iata un bilant, furnizat de agentia IRNA, la 29 martie a.c., in plina criza a ostaticilor britanici:

In iunie 2004, o drona a fost doborata deasupra teritoriului iranian, la nord-est de Abadan. Cateva zile mai taziu, la 22 iunie, paza de coasta iraniana a capturat trei vedete britanice, care patrunsesera in apele teritoriale nationale. Opt persoane, aflate la bord, au fost arestate, dar eliberate dupa numai trei zile.

La 1 noiembrie 2006, doua elicoptere Black Hawk apartinand “Royal Navy”, zburand la o altitudine de circa 150 metri, au violat spatiul aerian iranian, timp de 10 minute, inainte de a se intoarce in Irak. Un incident similar s-a produs la 27 ianuarie 2007, cand un alt elicopter a survolat gurile raului Arvand, parasind zona dupa avertizarile garzii de coasta iraniene.

La 28 februarie 2007: trei salupe militare britanice au patruns in apele iraniene in dreptul lui Khor Mousa. A urmat, apoi, la 23 martie, capturarea celor 15 marinari englezi de pe “HMS Cornwell”, eliberati de presedintele Ahmadinejad la 4 aprilie. Londra sustine ca acestia se aflau in apele internationale cand au fost facuti prizonieri, afirmatie contrazisa de Teheran, care insista ca incidentul se inscrie intr-un lung sir de abateri similare. Trebuie precizat ca Iranul si Irakul isi disputa de decenii anumite zone maritime, astfel incat delimitarea precisa a “apelor teritoriale” ale celor doua state este aproape imposibila.

Teroristi pentru democratizarea Iranului

Incidentele de frontiera nu constituie, insa, singura grija a Teheranului. Mult mai alarmante sunt atacurile teroriste si operatiunile de gherila care s-au inmultit semnificativ in ultimele luni pe teritoriul iranian. In spatele acestora se ascunde bratul lung al serviciilor secrete americane si israeliene, acuza regimul fundamentalist. Opinia este impartasita si de multi specialisti occidentali. Fred Burton, expert in contra-terorism al Departamentului de Stat, afirma ca Washingtonul are tot interesul sa sprijine gruparile care lupta pentru “destabilizarea Iranului”. Chiar daca metodele sunt foarte discutabile.

Cel mai vechi si mai cunoscut inamic “intern” al regimului fundamentalist de la Teheran este “Mujaheedini-e-Khalq” (MEK), aripa inarmata a lui “National Council Resistance of Iran” (NCRI). Din 1986, “MEK” si-a stabilit sediul in Irak, unde a beneficiat de protectia lui Saddam Hussein, aflat atunci in plin razboi cu Iranul. Din 1997, Departamentul de Stat a trecut “MEK” pe lista organizatiilor teroriste. In 2003, ocuparea Irakului de fortele americane a condus la dezarmarea “MEK”. Pentru scurta vreme.

Vicepresedintele Dick Cheney si Paul Wolfowitz au fost printre cei care au staruit ca SUA sa pregateasca si sa inarmeze in Irak luptatorii “MEK”, pentru a-i expedia peste granita, in Iran, unde sa produca destabilizare. Alti experti americani s-au opus colaborarii cu o organizatie terorista.

Dispunand de retele proprii de informatori si de o buna experienta in lupta de gherila, “MEK” putea fi de un real folos ofensivei americane impotriva Teheranului, Ca urmare, Departamentul de Stat a sters “MEK” de pe lista organizatiilor “teroriste” si a trecut-o pe cea a gruparilor care lupta “pentru democratie”. Pentagonul i-a asigurat armament si instructori, iar CIA i-a furnizat fonduri din belsug.

Echipele MEK au fost infiltrate in Iran, cu misiuni speciale. Pentagonul neaga orice amestec. Un purtator de cuvant al Departamentului Apararii a declarat: “Oamenii pe care ii avem in interiorul Iranului fac parte din unitatile “U.S. Special Forces”. Ei folosesc nume de cod, si nu se implica direct in atentate. Avem reguli foarte stricte in aceasta privinta si nu ne amestecam cu teroristii.”

Cert este ca, in ultimii ani, activitatea MEK in interiorul Iranului a luat o amploare fara precedent. Raiduri masive ale fortelor guvernamentale au condus la arestarea a mii de membri “MEK” la Mashhad, Zahedan, Ispahan, Kozistan si Teheran. Altii au reusit sa fuga in Pakistan. Surse din contraspionajul pakistanez confirma ca “MEK” s-a numarat printre organizatorii recentelor “demonstratii studentesti” de la Teheran.

Alta organizatie de gherila, care conduce raiduri teroriste peste granita, in Iran, este “Partidul pentru o Viata Libera in Kurdistan” (“Party for a Free Life in Kurdistan” – PJAK) – grupare kurda controlata de CIA si Mossad, care ii furnizeaza arme, finante si instructori militari. Departamentul de Stat a oferit “PJAK” o “lista cu obiective din Iran de mare interes pentru SUA”, lista pe baza careia actioneaza organizatia kurda. Un expert a declarat ca “PJAK”constituie “o parte a eforturilor de a explora mijloace alternative de presiune asupra Iranului” (Seymour Hersh, “The Next Act”, New Yorker, 27 noiembrie 2006).

Ultimele rapoarte indica faptul ca PJAK copiaza, in Iran, tactica insurgentei sunnite din Irak, atacand obiective ale industriei petrochimice si utilizand rachete impotriva elicopterelor militare iraniene, pe arii tot mai extinse.

James Brandon constata – in “Global Terrorism Analysis”, din 6 martie 2007 – ca atacurile recente ale “PJAK” din Iran au dovedit un impresionant salt calitativ din punct de vedere militar, salt atribuit de autor instructorilor americani si israelieni, detasati pe langa formatiunea kurda.

O a treia grupare anti-Teheran este organizatia sunnita “Jundallah” (Brigada lui Allah), care actioneaza preponderent in regiunea Sistan-Balucistan, unde lanseaza atacuri, planteaza explozibil, organizeaza rapiri si executii. “ABC News” anunta pe 4 aprilie a.c. ca CIA a selectat acest grup terorist pentru a purta un razboi de gherila in interiorul Iranului, in cadrul strategiei aliate de a destabiliza din interior regimul fundamentalist.

Potrivit “ABC”, care citeaza surse guvernamentale din SUA, Washingtonul intretine stranse relatii cu liderul “Jundallah”, Abdel-Malik Regi, inca din 2005. Informatia a fost contrazisa de Administratia Bush. Totusi, “Voice of America” (VOA) a difuzat un amplu interviu cu Regi, in care acesta revendica o serie de operatiuni teroriste din Iran. Cum postul de radio este finantat de autoritatile americane, interviul cu Regi se inscrie intr-o politica clara de a-l prezenta pe terorist drept “luptator pentru democratie”. In stilul cunoscut, aplicat si mujahedinilor din Afganistan, pe timpul ocupatiei sovietice (1979-1988). Alexis Debat, expert in contraterorism la “Nixon Center” si consultant la “ABC”, a declarat ca Regi este “in parte taliban, in parte traficant de droguri”. “Comanda o gherila de vreo cateva sute de luptatori care actioneaza in zona de granita dintre Iran si Pakistan, unde isi are baza, rapeste ofiteri iranieni si agenti ai Teheranului, pe care ii ucide in fata camerei de filmare”, a explicat Debat. Grupul “Jundallah” a revendicat atacul din februarie 2007 din orasul Zahedan, soldat cu 11 morti si 31 de raniti. Victimele erau membri ai “Garzii Revolutionare Iraniene”. “ABC” mai citeaza surse guvernamentale pakistaneze, care au dezvaluit ca “razboiul nedeclarat” impotriva Iranului s-a aflat pe agenda discutiilor vicepresedintelui Dick Cheney cu presedintele Pakistanului, generalul Pervez Musharraf, din februarie a.c.

Dupa difuzarea anchetei ABC, speakerul Parlamentului iranian, Gholamali Haddadadel, a acuzat Washingtonul ca sustine grupuri teroriste, angajate intr-un razboi nedeclarat, dar sangeros cu statul iranian. “Cea mai buna indicatie ca SUA sustin o anumita grupare terorista este faptul ca liderul acestui grup i s-a dat posibilitatea sa vorbeasca la “Voice of America”, a declarat Haddadadel. In acelasi timp, el a atras atentia ca gruparea terorista “Jundallah” este implicata si in traficul de droguri, la granita dintre Pakistan si Iran.

Este de asteptat ca, in urmatoarele saptamani, Administratia Bush sa extinda ajutoarele pentru fortele etnice de gherila anti-iraniana. In acelasi timp, echipele fortelor speciale americane colecteaza date secrete in Iran, planteaza senzori nucleari, si marcheaza electronic tintele pentru bombardament. Gruparile anti-iraniene coopereaza cu echipele americane, in toate aceste operatiuni “acoperite”.

SUA sustin gruparile etnice separatiste

din Iran

“Sunday Telegraph” din 5 martie 2007, afirma ca SUA finanteaza, in secret, gruparile etnice separatiste din Iran. Operatiunile sunt insa controversate, pentru ca gruparile sustinute de CIA impotriva Teheranului, utilizeaza metode tipice terorismului, cu care Administratia Bush declara, oficial, ca se afla in razboi.

William Lowther si Colin Freeman, autorii articolului din “Sunday Telegraph” (intitulat “U.S. funds terror group to sow chaos in Iran“), arata ca, in ultimii ani, au existat revolte printre minoritatile etnice de la frontierele Iranului, soldate cu atentate si campanii de asasinate impotriva militarilor si oficialilor. Asemenea incidente, arata cei doi autori, s-au inregistrat printre etnici kurzi din vestul Iranului, printre azerii din nord-vest, printre arabi ahwazi din sud-vest si printre balucii din sud-est.

Etnicii non-persani formeaza circa 40% din populatia Iranului, care totalizeaza 69 de milioane de locuitori. Cele mai importante minoritati sunt azerii (16 milioane), kurzii (7 milioane), arabii ahwazi (5 milioane) si belucii (un milion). Pe langa aceste mari etnii, in Iran mai traiesc turkmeni, armeni, asirieni, precum si evrei. Potentialul lor de “revolta” contra Teheranului fundamentalist este, asadar, apreciabil. Stimulate si sincronizate, nemultumirile etnice ar putea fi convertite intr-o revolta generala, care sa destabilizeze statul iranian si sa faca mai usoara o “schimbare de regim”.

“Financial Times” dezvaluie ca “Marine Corps Intelligence” a comandat un studiu asupra minoritatilor din Iran, finalizat la sfarsitul lui 2006, si intitulat “Impact of Foreign Cultures on Military Operations”. Documentul a avut un caracter “strict secret”. “S-a dorit o mai buna intelegere a complexitatii problemelor din Iran“, a explicat lt.-col. Rick Long, purtatorul de cuvant al “Marine Corps”.

Mauri Esfandari, reprezentantul in SUA al “Partidului Democrat din Kurdistanul Iranian”- partid din exil – a comentat actiunea astfel: “Vor sa vada daca teoria Departamentului de Stat despre crearea haosului in Iran este o ipoteza valida sau nu.”

Finantarea acestor grupari etnice se face din “bugetul secret” al CIA, arata “Sunday Telegraph”, citand marturia unui fost oficial CIA. Informatia este sustinuta de Fred Burton, expert in contra-terorism al Departamentului de Stat, care precizeaza: “Ultimele atacuri din Iran sunt pe linia eforturilor SUA de a sprijini si antrena minoritatile regimului.”

Desi Washingtonul neaga oficial acuzatiile, Teheranul a sustinut in repetate randuri ca SUA si Marea Britanie antreneaza gruparile etnice in atacuri teroriste. John Pike, de la “Global Security”, afirma: “Activitatile gruparilor etnice din Iran au crescut in intensitate in ultimii doi ani si nu ar constitui o surpriza prea mare ca aceasta sa se datoreze implicarii CIA.” Expertii americani isi pun insa problema cum vor reactiona aceste grupuri etnice la eventuale atacuri aeriene americane sau, mai ales, israeliene asupra Iranului.